Am învățat demult că tăcerea e mai sigură. Mai sigură decât cuvintele care pot fi respinse, mai sigură decât adevărurile care cer răspuns. Și, pe deasupra, nu intră în conflict cu sentimentul de inutilitate: de ce să vorbești când știi că nu te ascultă nimeni — nici măcar cei care te aud? Sau mai ales ei, pentru că lor, celor ce aud, le-ar fi folosit netăcerea.

Podul hobanat s-a ondulat și a devenit cea mai scumpă lecție de incompetență din istoria Aradului

În timp, tăcerea m-a învățat că lumea îi respectă pe cei care tac. Îi iubește pe cei care provoacă râsul colectiv, dar îi respectă pe cei tăcuți. Poate știți, poate nu, dar femeile se îndrăgostesc de bărbații care le fac să râdă, nu de cei care le pot plăti. Cei care tac sunt nu neapărat respinși, ci ținuți la distanță.

Tăcerea poate ascunde multe: teamă, calcul, uneori chiar inteligență – care poate fi periculoasă dacă este ținută sub tăcere. Și-apoi, lucru deloc neglijabil, când taci nu ceri nimic. Iar a nu cere nimic a devenit una dintre cele mai sigure forme de a obține respect.

Așa am ajuns să cred că tăcerea înseamnă să nu forțezi sensuri, să nu tulburi echilibre deja stabilite, să nu riști respingeri. E drept, așa începe și lașitatea care se dă drept maturitate. Evident, vorbesc despre mine. Ceilalți, sunt sigur, tac din motive mult mai inteligente și, cu siguranță, curajoase.

Sigur că am iubit. Nerostit, de mult și de profund. Am iubit fără gesturi mari, fără declarații, fără promisiuni. Nimic verificabil — încă mai există instituții care funcționează fără control civil, așa că tăcerea rămâne o scuză perfectă. Mi-am spus că iubirea nu trebuie spusă ca să fie reală, că unele lucruri sunt mai curate atunci când rămân neatinse de cuvinte. Atât am iubit încât am oferit și o sentință solemnă: va veni vremea când vei regreta fiecare cuvânt pe care nu l-ai rostit.

În realitate, tăcerea însemna teamă.

Da, îmi era teamă să n-o pierd — și tocmai de aceea am pierdut-o. Teamă să nu aflu dacă am avut-o și am pierdut-o sau, în realitate, n-am avut-o niciodată. Cât de adânc este întunericul unui astfel de răspuns.

Mi-era teamă de ridicol, de disproporție, de posibilitatea de a primi un „nu” limpede. Minte cine spune că nu se teme de un astfel de „nu”. Chiar așa, cum ar fi dacă n-am pierdut-o, ci a fost doar o dorință ruptă de realitate? Nu ar însemna că orice cuvânt rostit ar fi fost inutil? Sau, mai trist, nu ar însemna că până și tăcerea a fost inutilă?

Mereu m-a însoțit convingerea că tăcerea este un excelent exercițiu de imaginație. Și, paradoxal, de curaj mimat. Tăcerea îți permite să trăiești mai multe vieți într-una singură, fără să-ți trăiești vreodată viața adevărată. Cât de perversă poate fi tăcerea! Viața adevărată, în schimb, nu este perversă — este doar ireversibilă, din câte știm până acum.

Am avut în viață momente precise de tăcere. Nu vagi, nu simbolice, nu premeditate, dar nici întâmplătoare. Am avut zile intense, în care ar fi fost suficient un cuvânt spus firesc, fără patos: „vino”, „rămâi”, „contezi”. Am avut și nopți în care mă durea nesomnul și gândul la vorbele tăcute cu grijă: „deja mi-e dor”.

Am fost amândoi proprietari de tăcere, e adevărat. Diferența e că eu am depozitat-o cu grijă, de parcă ar fi fost fragilă și, poate de aceea, eram convins că trebuie s-o protejez.

Mare eroare de apreciere! Tăcerea nu avea nevoie de nicio protecție; în schimb, am condamnat vorbele la veșnică nerostire.

M-am refugiat, comod, în spatele unei teorii morale proprii, bazată pe ideea că nu-i corect să încarci pe cineva cu sentimentele tale — de parcă dragostea adevărată nu-i obligă pe amândoi. De aici s-a născut și ideea că este mai nobil să te retragi… Nu-i nicio noblețe în retragere. Este doar necuraj. Lașitate.

Crăciunul nu iartă minciunile, nici măcar pe acelea izvorâte din dragoste. Pentru că este o sărbătoare a nașterii, iar nașterea înseamnă durere, expunere, risc asumat, țipăt. Nu siguranță, nu tăcere ascunsă. Tăcerea nu naște nimic. Doar conservă nerostirea, până când lucrurile se pierd singure.

Se poate pierde o iubire nenăscută și nerostită?

Sursa foto: paginadepsihologie.ro

Cuvintele nerostite nu dispar. Se transformă în reproș mut, din care se nasc priviri evitate și o întrebare obosită: „ce-ar fi fost dacă?”. O întrebare la care nimeni nu mai așteaptă cu adevărat răspuns.

Nici iubirile nenăscute și ținute sub tăcere n-ar trebui să dispară. Dar în ce s-ar putea transforma? Decât reproș, mai bine nimic.

Luminile aprinse dor ochii neplânși. Dar adevărata durere vine din întunericul păstrat cu grijă, ca să nu deranjeze. Oh, de-aș putea rescrie tăcerile trecute! Iluzia acestui imposibil îmi dă, paradoxal, curajul de acum.

Pentru că am învățat, în sfârșit, că prudența nu salvează iubiri. Doar le amână până devin imposibile.

Restul sunt luminile adevăratului Crăciun, care mereu ne va arăta cât de întunecată și lașă poate fi nerostirea.