Nu mai putem vorbi doar despre o dezamăgire de moment, ci de un simptom al unei probleme cronice. Am crezut, poate prea mult, în ideea că absența naționalei de fotbal a România de la turneele finale de Campionat Mondial este trecătoare, că după 28 de ani fără vreo calificare și un Euro în Germania la care am îngălbenit stadioanele, calificarea vine de la sine, mai ales că aveam de trecut de Austria și Bosnia, echipe accesibile nouă. Ne-am mințit singuri.

Trăim și acum din amintirea victoriei cu Ucraina, dar austriecii, bosniacii și în urmă cu câteva zile turcii, ne-au arătat că pentru o calificare la Mondiale ne trebuie mai mult decât suflet. Ne trebuie talent, ne trebuie atitudine, curaj și constanță în rezultate. Din păcate, România este constantă doar în a rata calificări, al șaptelea Mondial consecutiv la care nu participăm.

Sigur, nu suntem singurii. Faptul că Italia – o forță istorică a fotbalului mondial – ratează pentru a treia oară la rând calificarea la Mondial, sau Danemarca – o echipă solidă și constantă în ultimii ani – a ratat și ea calificarea, ar putea părea, la prima vedere, un motiv de consolare. Dar realitatea este că astfel de comparații nu ne ajută. Italia are un palmares și o infrastructură care îi permit să revină rapid. Danemarca are o identitate de joc clară și un sistem sănătos. Noi? Încă ne căutăm direcția.

Ceea ce doare cu adevărat nu este doar faptul că nu mergem la Mondial, ci cine merge în locul nostru. Bosnia și Herțegovina și Turcia, adversare directe ale României, au reușit acolo unde noi am eșuat. Nu vorbim despre miracole, ci despre echipe care, cu toate imperfecțiunile lor, au arătat mai multă coerență, mai mult curaj și, poate cel mai important, mai multă foame de performanță.

Turcia, de exemplu, a investit constant în generațiile tinere și a exportat jucători în campionate puternice. Bosnia, deși o țară mai mică și cu resurse limitate, a știut să-și maximizeze potențialul și să construiască în jurul unor jucători-cheie. În comparație, România pare prinsă între nostalgie și improvizație: încă vorbim despre „generația de aur”, dar nu reușim să construim una nouă.

Suntem aceiași care facem nuntă la victorie și înmormântare la înfrângeri. Îmi vine acum în minte episodul Feyenoord, campioana Europei din 1970 eliminată de UTA în luna septembrie a aceluiași an. Povestesc și acum cei care au trăit minunea că după meci, în fața Hotelului Astoria, fanii arădeni strigau cât îi ținea gura, „Ha-ha-Happel”, luându-l în derâdere pe imensul antrenor austriac care a câștigat Cupa Campionilor Europeni și Cupa Intercontinentală cu gruparea olandeză. Atât de tare l-a afectat pe Happel ce au făcut arădenii încât în cariera sa a mai jucat o finală de Campionat Mondial, fiind pe banca Olandei în 1978 la acea înfrângere cu 1-3 în fața Argentinei lui Kempes, iar în 1983 mai câștiga o dată Cupa Campionilor Europeni cu Hamburg. Plus câteva titluri de campion prin Germania și Austria. Noi, arădenii, încă ne hrănim din acel succes pentru că în cei 55 de ani care au urmat, vreo 30 i-am petrecut prin liga secundă, iar acel titlu din 1970 a fost ultima performanță obținută de UTA. Feyenoord a mai luat o cupă europeană la patru ani după eliminarea de la Arad, și încă una în 2002. Plus câteva titluri și cupe prin Olanda.

La fel și cu echipa națională. Ne amintim mereu că am scos Argentina la Mondialul din 94 și încă ne lamentăm că dacă nu ar fi greșit Prunea în fața lui Keneth Andersson am fi jucat o semifinală mondială cu Brazilia. Ne-am blocat acolo, iar după acea vară fierbinte de la Los Angeles am mai avut o singură calificare, patru ani mai târziu în Franța. De atunci, Argentina a mai jucat o finală, în 2014, și a mai câștigat un titlul mondial în 2022. Să nu mai zică nimeni că fotbalul este oglinda societății, pentru că dacă raportăm fotbalul strict la nivelul de trai al unei țări, nu le vedeam niciodată pe Brazilia sau pe Argentina campioane mondiale.

Problema în ceea ce privește aceste eșecuri în lanț nu este doar pe teren, ci și în afara lui. Lipsa unei strategii coerente, absența unui proiect pe termen lung, toate se reflectă inevitabil în rezultate. Fotbalul modern nu mai iartă amatorismul. Nu mai este suficient talentul brut – este nevoie de organizare, de viziune și de profesionalism.

Calificările nu se pierd într-un singur meci, ci în ani de decizii greșite sau amânate. România nu a pierdut doar un bilet la Campionatul Mondial. A mai pierdut o ocazie de a demonstra că poate reveni acolo unde, cândva, îi era locul firesc. Iar dacă nu învățăm nimic nici din această ratare, riscăm ca următoarea să nu mai surprindă pe nimeni.

Citește și:

Enola Day – Alegerile din Ungaria, un meci arbitrat de Trump între UE și Rusia