Neimplicarea președintelui României în activitatea guvernului este o cutumă unanim acceptată și un adevărat canon de limitare a puterii șefului statului – chiar dacă prevederile constituționale în acest domeniu sunt mai degrabă sugerate.

De altfel, președintele României este considerat un șef de stat destul de lipsit de putere – alt canon – în comparație alți președinți din lume, dar și cu puterea legislativă (Parlamentul) și judecătorească (instanțele de judecată). Mai mult, chiar și puterea executivă o împarte cu guvernul căruia, iată, nu-i poate da dispoziții.

Cum nu orice canon este și sfânt, oficial președintele nu poate influența activitatea legislativă a guvernului.

Doar că… În 2016, fostul președinte Iohannis a emanat celebru-i „proiect de țară”, numit „România educată”,  un document în care glorifică paradigma competențelor, critică „curriculumul tradițional”, cere reducerea încărcării de conținut și alinierea la recomandările OECD – cele mai multe reforme europene de după anul 2000 au fost contaminate de obsesia OECD pentru evaluarea competențelor prin teste standardizate.

Oricum însă, nu OECD a fost problema, ci modul superficial în care România a imitat ceea ce credea că cere OECD, după cum vom vedea în continuare.

Totodată, Iohannis a susținut ideea că „modernizarea” înseamnă mai puțin conținut, mai puțin canon, mai multe competențe, structuri flexibile, modele competențiale nordice, parteneriate europene în educație.

România educată a eșuat în analfabetism funcțional

Și, fără să fi intervenit direct în activitatea Ministerului Educației Naționale, condus atunci de Liviu Pop (PSD), concepția lui Iohannis – un adevărat canon de obediență față de unele instituții europene – a fost transpusă în programa din 2017, valabilă și astăzi la nivel de gimnaziu.

O programă concepută mecanic după logica CECRL (Cadrul European Comun de Referință pentru Limbi), cel mai important document european folosit pentru standardizarea învățării, predării și evaluării limbilor, elaborat de Consiliul Europei (2001).

Și astfel, în 2017, specialiștii Institutului de Științe ale Educației au decis să schimbe radical programa de limba română, subsumând-o „doctrinei” competențiale. Nimic rău, în principiu. Problema este că inspirația principală a fost CECRL, un document conceput exclusiv pentru limbile străine (s.n.).

Pentru CECRL, un elev este considerat competent dacă poate „înțelege ideile principale dintr-un text scurt”, dacă poate „participa la o conversație simplă” și poate „redacta un mesaj clar pe teme cotidiene”.

Aceste criterii sunt excelente pentru învățarea unei limbi străine, dar sunt de-a dreptul absurde pentru studiul limbii române sau, în general, al limbii materne.

O limbă maternă nu se învață ca să te „descurci în situații cotidiene”. Limba maternă se formează ca fundament cultural, estetic, intelectual și identitar.

Or, tocmai acest fundament a fost scos din programa școlară din 2017, în care s-a pus accentul pe „competențe abstracte”, „unități de învățare”, „performanță măsurabilă”, texte scurte și exerciții de tip PISA. Totul măsurabil, repetabil, „modern”.

Doar că nu în astfel de termeni se discută despre cultură, care nu este măsurabilă prin itemi (dacă nu puteți apăsa tasta 1 „pentru limba română” ca să înțelegeți acest barbarism din jargonul pedagogic actual, aflați că „item” este o unitate de evaluare, adică o întrebare sau un exercițiu dintr-un test ori un element constitutiv al unui test).

Totuși, gândirea nu se poate fragmenta în „unități”, iar lectura nu se formează cu paragrafe decupate din nuvele.

Prin programa din 2017 s-a renunțat la orice canon literar (lista de autori și opere considerate fundamentale pentru cultura unui popor, „coloana vertebrală” a culturii literare a unei națiuni), pentru a îmbrățișa, fără discernământ, „doctrina” CECRL, bazată pe competențe și fragmente de text, nu neapărat literare.

În loc de Caragiale, Rebreanu, Preda și Blaga, elevii primesc fragmente; în loc de construcții de idei, sarcini de lucru; iar în loc de literatură, primesc „texte suport”.

Și astfel, școala românească a devenit o fabrică de răspunsuri scurte, într-o țară care nu mai citește. Pentru că, practic, s-a eliminat lectura integrală sistematică.

Pentru a înțelege și mai bine dimensiunea acestei anomalii, să spunem că România este singura țară europeană care a aplicat CECRL la limba maternă într-o formă sistematică și programatică.

Nicăieri în Europa limba națională nu este predată ca „limbă străină”, literatura nu este redusă la fragmente și canonul nu este opțional sau minimal.

Nici măcar în Finlanda, țară mult invocată (greșit) ca model de aplicare a principiilor CECRL. În timp ce Finlanda predă limba maternă ca pe o cultură, România o predă ca pe o limbă străină. De aceea rezultatul este catastrofal în România, dar excelent în Finlanda (sigur, există multe alte diferențe între programa finlandeză și cea românească, pe care nu le dezvoltăm acum).

Finlanda a modernizat educația fără să renunțe la lecturile integrale, la canon și la profesorul-formator, în timp ce România a preluat doar jargonul reformei, nu și substanța ei culturală.

CECRL nu include conceptul de „canon literar”, iar motivul este simplu: pentru limbi străine nu există canon obligatoriu (nu trebuie să-l citești pe Shakespeare în original ca să iei nivelul B2, de exemplu, la engleză).

Programa românească 2017 este o eroare conceptuală unică în spațiul european.

OECD a influențat Europa prin paradigma testării standardizate (este organismul care a creat testele PISA), iar Consiliul Europei prin CECRL. România le-a combinat greșit pe ambele și le-a aplicat la limba maternă, ceea ce n-a făcut nicio altă țară europeană.

Iar impactul acestei erori – al programei fără canon literar – a fost devastator. Apetitul pentru lectură a scăzut, analfabetismul funcțional a crescut (42% în rândul elevilor de 15 ani, conform ultimelor evaluări PISA – 2022), cultura literară s-a erodat. Mai mult, nu asigură continuitatea între gimnaziu și liceu, unde se predă după o altă programă, din 2009–2011.

Această programă (2009–2011), ce datează de pe vremea miniștrilor Funeriu și Micle, este ultimul document românesc în care limba și literatura nu sunt doar pretexte pedagogice, ci instrumente de cultură.

Acest document are trei calități fundamentale. În primul rând, cuprinde un canon coerent, astfel că fiecare elev știe că îi va „întâlni” pe Eminescu, Creangă, Rebreanu, Preda, Arghezi, Blaga, Nichita. Apoi, lectura integrală este obligatorie și nu este considerată o îngrădire a libertății, nici o povară, ci un exercițiu al minții. Și, nu neapărat în ultimul rând, evaluarea are la bază eseul, scris de elevi, argumentat și interpretat.

Desigur, această programă nu este perfectă, dar are meritul de a fi coerentă. Iar coerența este, se pare, un lux în ziua de azi.

În noiembrie 2025, Ministerul Educației a publicat, spre dezbatere publică, un proiect de programă pentru clasa a IX-a. Un document care, deși pare bine intenționat, trădează încă o dată incapacitatea sistemului de a defini un sens al predării limbii materne.

Proiectul pendulează între tentația de întoarcere la vechile texte medievale, cronici, letopisețe – ca și cum salvarea culturii s-ar face (doar) cu Ureche și Neculce, predați unor adolescenți deja fragilizați intelectual – și continuarea „doctrinei” competențiale, acel limbaj de lemn care promite „dezvoltarea abilitilor de receptare”, dar nu spune niciodată ce carte trebuie de fapt citită.

Problema nu este că proiectul ar fi prost sau irelevant. Problema este că nu repară ruptura din 2017. Nu reinstalează un canon coerent. Nu reface continuitatea cu gimnaziul. Nu spune clar: „elevii români trebuie să citească literatură adevărată”.

Proiectul adună bucăți disparate: puțină tradiție, puțină modernitate, puțină libertate, puțină rigiditate. O ciorbă pedagogică fără identitate. O programă fără noimă.

În România, elevii nu mai citesc nu doar pentru că sunt „copiii ecranelor” (sunt, cu siguranță), ci pentru că școala le-a oferit exact echivalentul digital al literaturii: fragmente, sarcini, exerciții rapide, texte mici, fără respirație.

Școala a renunțat la canon nu pentru că ar fi inutil, ci pentru că e greu de urmat. Și a renunțat la literatură nu pentru că ar fi depășită, ci pentru că cere timp.

Iar proiectul de programă aflat acum în dezbatere nu schimbă nimic din asta. Dimpotrivă, întărește ideea falsă că „libertatea curriculară” poate înlocui cultura.

România nu are nevoie de o programă „modernă”, ci de una cu noimă, cu sens, cu identitate, cu literatură, cu canon, cu profesori care formează, nu doar facilitează.

Pentru că o școală fără canon nu formează cititori. Iar o programă fără noimă nu formează oameni.