Râde ciob de oală spartă. Despre filozofia unei societăți

    de Mihai Todoca | 13 noiembrie 2021, 5:53 PM | Blogul Special Arad | Recomandările editorilor

    5

    (foto: Yoair blog)

    Există un procedeu japonez destul de vechi în a repara obiecte din ceramică. Acesta se numește Kintsugi, arta japoneză de reparare a ceramicii sparte cu lac pudrat sau amestecat cu pudră de aur, argint sau platină. Ca filozofie, tratează spargerea și reparația ca parte a istoriei unui obiect, în loc să ascundă aceste evenimente.

    Mi-am adus aminte de acest procedeu după toate lucrurile pe care am ajuns să le văd la știri sau să le citesc pe facebook. Și se pare că în timp ce toată lumea ar dori să pozeze în eroul zilelor noastre, nimeni nu ajunge să o facă. Îmi permit aici o analogie, dacă tot am amintit de procedeul acela japonez: Noi, este destul de clar, trăim într-o societate foarte divizată, „spartă” aș spune. Ne îndepărtăm unul de altul pe baza mai multor standarde, criterii pe care singuri ni le-am impus, de am ajuns noi înșine niște „cioburi” de umanitate unde deviza pare a fi : „Ba pe-a mă-tii!”. Indiferent că vorbim de politică, viața socială sau implicarea civică. Comentăm de pe margine, ascunzându-ne după conturi create undeva în eter. Dacă în trecut, un om de o moralitate bine definită, citit, experimentat ajungea să fie liantul care mai lipea din cioburile societății creând o operă de artă care să facă parte din istorie, se pare că acum nu mai există acel liant, acea pudră de aur.

    Societatea noastră de acum este o operă de artă, indiferent cum am privi-o. Va fi, peste mulți, foarte mulți ani, un subiect de predat în școală, asemenea cum acum învățăm despre Stalin, Mussolini, Hitler etc. Vrând nevrând vom ajunge în cărțile de istorie, iar ceea ce eu nu pot cuprinde cu gândurile mele este CUM?

    Vom fi dați exemplu de așa nu, sau de „Au mers bine, până la un punct”. Oare am ajuns la acel PUNCT? Bineînțeles că funcționează și invers: „Au mers prost până la un punct”. Și, din nou, oare am ajuns la acel punct? Sau mai avem multe de văzut, descoperit, învățat până vom ajunge acolo? Mai mult decât atât, „pudra de aur” care ne va transforma societatea „spartă” de acum, într-o operă de artă care va ajunge menționată în cărțile de istorie, va mai fi de aur? Sau va fi una de sânge, mizerie și lut?

    Cred că asta e întrebarea care mă roade cel mai tare în aceste momente, privind la societatea din care circumstanțial fac parte. Că nu e greu să plec în munți și să mă rup de toate, e foarte greu! Pentru că sunt un om simplu cu dorințe îndeajuns de mediocre care să mă facă să vreau să văd măreții. Nu să particip la ele, ci doar să le consemnez, pentru istorie.

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. Foarte bun articolul !
      Trist este că tot mai mult și calitatea vieții noastre depinde de societatea în care trăim…
      Chiar dacă unii dintre noi n-am avea o vină la aceste consecințe..dar ele totuși există. Și tot mai mulți dintre noi parcă ne-am dori să ne rupem de tot și de toate , lăsând în mâna sorții societatea din care facem parte și să plecăm munți, unde este altceva. Dar parcă totuși, deși sunt mică, îmi doresc să fac parte dintre puținii acei care mai au o speranță…măcar atât.

      +2 voturi
      +1
      -1
    2. Domnu’ autor…ai oleacă răbdare și citește pasajul de mai jos….

      In cartea Orașul Sacrificat… despre bombardamentele la care a fost supus Ploieștiul în al Doilea Război Mondial, istoricul Lucian Vasile redă niste lucruri dureros de actuale.

      De exemplu, faptul că nici măcar după ce au început bombardamentele (văzute până atunci ca o amenințare îndepărtată)iar morții și răniții au început să se numere cu sutele în fiecare noapte, autoritățile nu au reușit să convingă locuitorii orașului să respecte cea mai simplă și de bun-simț măsură de apărare pasivă: camuflarea ferestrelor după lăsarea întunericului. Eforturile s-au lovit constant de vociferări, amenințări, proteste contra amenzilor sau încercări de mituire a forțelor de ordine.
      Tranșeele săpate de primărie în unele spații verzi ale orașului, pentru a da o șansă celor surprinși de bombardamente prea departe de un adăpost subteran, au devenit rapid inutilizabile din cauza gunoaielor și a folosirii pe post de toalete publice de clienții cârciumilor din zonă (localurile, în general, au fost cele care dădeau cel mai frecvent mită pentru a fi lăsate cu ferestrele luminate neacoperite pe timpul nopții, ca să știe clienții că sunt deschise).
      Au existat permanent indivizi care, cu avioanele roind deasupra capului, protestau când polițiștii îi împingeau în adăposturi și, după ce totuși intrau, rămâneau în ușă și o țineau deschisă că „se sufocă înăuntru”. Alții, în adăposturile pline ochi, își aprindeau imediat o țigară.”

      Mai visați la schimbare? Nu cred că nu ați citit Caragiale sau Eminescu. Eu exemple superbe despre cum eram acum 100 și ceva de ani. Deci, dacă nu ne-am schimbat într-un secol de ce ne-am schimba acum?

      +4 voturi
      +1
      -1

    Scrie un comentariu

    6 + 5 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.