Prin tot ce fac, aleșii noștri se arată lumii ca niște super-oameni. E drept, nu zboară decât, eventual, cu avionul, evită confruntarea directă cu răul – deseori printr-un „pact de neagresiune”, ca să nu-i spunem pe nume relației de strânsă coabitare a aleșilor cu răul. Și nici pelerină ca Superman nu au, probabil pentru că designerii celor mai celebre case de modă la care sunt abonați distinșii noștri aleși nu au făcut încă modelul de costum la patru ace cu pelerină. În schimb, se bagă în toate, decid totul, ca și cum chiar s-ar pricepe la toate. Sigur că nu se pricep, dar cine ar avea curajul să-i contrazică? Angajații, nici într-un caz. Uneori presa și consumatorii de presă, în comentariile la articole, dar cine ne bagă pe noi în seamă?

Și totuși, legislația o face. Mai mult, stabilește câtă „minte” în plus au dreptul să acceseze aleșii, sub forma unui Cabinet în care aleșii pot angaja pe cine vor, dar în număr limitat. Bunăoară, primarii de comună au dreptul la o persoană, cei de orașe și municipii, la două, iar cei de municipii reședință de județ, patru. Aceste persoane sunt mai cunoscute după pomposul titlu de „consilieri personali” iar legiuitorul a presupus că sunt specialiști în anumite domenii în care primarii, de exemplu, ar fi mai puțin pregătiți – bine, după criteriul ăsta, unor primari le-ar trebui vreo 20 de consilieri personali, dar să nu vorbim de educație fizică și sport în casa… bogatului. Altfel spus, legiuitorul a statuat normalitatea aleșilor (în cazul nostru, al primarilor), chiar împotriva convingerilor ferme ale acestora. Și, în baza acestor convingeri, sigur ar fi reacționat, dacă nu le-ar fi convenit situația. Practic, această facilitate menită să deschidă calea spre normalitate decizională, a generat o altă normalitate: îmbogățirea primarilor (nu că alți aleși ar avea alte idei despre „normalitate” dar, cum spuneam, acum despre primari este vorba). Pentru că această prevedere le-a pus la dispoziție un fel de fond forfetar și aleșilor locali, de care pot dispune cum vor. Și nu este doar un fel de a spune…

În urmă cu vreo patru, cinci ani, directorul unui liceu din județul Arad, după ce a ieșit la pensie, a fost angajat la Cabinetul primarului și toată lumea era convinsă că își va consilia șeful pe probleme de învățământ. E drept că această angajare a stârnit și câteva murmure în comunitate, știută fiind situația materială foarte bună a fostului director pe care îl acuzau că este „nesătul”. Murmure alimentate și de faptul că venea extrem de rar prin primărie și atunci mai degrabă pentru că avea el nevoie de un pic de ajutor de la primar. Până la urmă, s-a adeverit că nu era „nesătul”, cum credeau unii localnici, dar asta n-au aflat-o decât câțiva dintre muritori, martori la o scenă ce l-a umplut de penibil pe cel ce și acum se consideră printre cei mai grozavi primari din județ, dacă nu cumva cel mai grozav. Ajuns cu treburi în biroul primarului, îl întreabă cu naivă sinceritate care o fi codul pin de la cardul lui de salariu, care card era… în portofelul gloriosului edil. Greu de descris jena martorilor, față de jena primarului, care nici n-a clipit. O fi obișnuit cu astfel de practici…

Evident, nu cred că ar fi cazul să-i căutăm la port-card pe toți aleșii, că nu toți or fi de teapa nenumitului glorios. Ideea însă rămâne: primarii rămân convinși că știu tot, deci n-au nevoie de ajutor și, idee geamănă, aceiași au la dispoziție o sumă de bani pe care pot s-o dea cui vor. E ca o mărire indirectă a salariului (mă rog, indemnizației). Posibil să fie și excepții, păcat că nu-s cunoscute…

La ce le-or folosi consilierii? La multe. De exemplu, acei primari care au rămas la nivelul ștrafului propriu, ar putea fi învățați că nu poți avea pretenția să dezvolți localitatea fără infrastructură și că infrastructura asta nu poate fi făcută cu bani de buzunar, de care nu știe nevasta, cum se zice. Dacă asfaltezi cu țârâita, câte-o stradă, două sau chiar 10 pe an, nu apuci să ajungi la capăt, că trebuie reparate cele începute mai demult. Și tot așa, tot bați pasul pe loc în timp ce te lauzi că „faci” și „construiești” iar visul dezvoltării reale se îndepărtează tot mai mult. E drept că fiecare proiect se licitează, deci aduce beneficii proprii „strategului” șef. Or, pentru asta chiar nu le trebuie consilieri. Nici măcar dacă le lasă cardul de salariu…

Un alt exemplu: consilierul i-ar putea ajuta pe aleși să-nvețe să dea bună ziua alegătorilor. Nu să le spună „bună ziua” pe facebook, ci să le alunge nedumeririle legate de unele dezvăluiri sau acuzații. Adică, să le spună cinstit ce se întâmplă, de exemplu, cu cele 68 de hectare de teren, în valoare de câteva milioane de euro, despre care s-a scris în presă (vezi aici) că s-au „evaporat” din patrimoniul Aradului.  A trecut aproape o lună de când primarul Aradului tace superior-filosofic din spatele rondului cu spini. Îl știam altfel și chiar era altfel în vremurile în care spunea că Moș Crăciun este cel mai mare dușman al pădurilor. Erau vremuri în care era în stare să-și recunoască greșelile. Acum, nici vorbă. S-o fi îmbolnăvit de convingerea că este perfect… Ca alții, mai mici ca el. Păcat. Dar, tânăr fiind, mai are timp să se schimbe. N-ar trebui decât să le dea responsabililor cu comunicarea din primărie posibilitatea să lucreze. În altă parte, poate se pricep și ei la ceva. Apoi, să-și ia consilier un bătrân înțelept, cu palmele bătătorite de la coasă, care precis l-ar învăța să spună sincer „bună ziua, arădeni”. Urmat de așteptata spovedanie, de necesara spovedanie. Până atunci însă, arădenii se întreabă: de ce tace primarul? Cât de vinovat este, dacă nu scoate o vorbă?

Sigur, primarul Aradului nu este singurul care se ascunde în tăcere ca ursu-n pădure. Vă mai amintiți de cabanele construite ilegal (vezi aici) în satul Căprioara, aparținător de comuna Săvârșin? Ei bine, nici primarul de-acolo nu a învățat să spună „bună ziua”…

Ăștia ne sunt, așadar, aleșii. Ei sunt cei ce se cred perfecți, ei sunt aroganții care au uitat să facă proba minimului respect față de noi, cei ce le-am crezut promisiunile, cei ce am crezut în „seriozitatea” lor, transmisă electoral prin poze cu familia, cu copii și bătrâni și așa mai departe. Da, să recunoaștem că noi am creat acest monstru, noi, prin tăcerea și neimplicarea noastră l-am crescut. Câtă vreme doar câteva voci răzlețe se vor ridica împotriva cardurilor luate de la consilierii personali ori împotriva tăcerilor inteligente, ei, aleșii, sunt liniștiți. Teama va veni atunci când vor fi atât de multe aceste voci încât se va auzi doar una singură, vocea cetățenilor.

O voce ca un tunet, capabilă să stârnească furtuna.