Vă dați seama cum ar arăta lumea de azi dacă președintele SUA ar fi unul ca Ronald Reagan? Adică, un om cu mintea așezată, echilibrat și responsabil, conștient de ceea ce reprezintă el, conducătorul celei mai mari forțe economice și militare de pe Pământ, pentru toți ceilalți locuitori ai planetei.

Nu ce ar putea el face lumii, având la dispoziție impresionanta forță militară și economică a SUA – pe care o conduce discreționar, ca pe un birt de cartier – ci exemplul pe care-l oferă lumii.

Parcă nici președintele George W. Bush nu a fost atât de hazardat ca actualul președinte

Măcar că și Bush junior s-a jucat în Irak de-a războiul, după ce-a mințit o lume întreagă că Saddam Hussein deținea arme neconvenționale sau de distrugere în masă (ADM), respectiv chimice, biologice și, în pregătire, nucleare. Toate acestea s-au dovedit a fi pure invenții.

Pe de altă parte însă, trebuie spus că nici Saddam nu a permis inspecțiile Comisiei Speciale a ONU, de teamă ca dușmanii din zonă, în primul rând, Iranul (cu care se războise din 1980, până în 1988) să nu-l considere slab dacă se afla că nu avea arme de distrugere în masă.

Mofturi de dictator sau mândrie de conducător al unui popor ce a fost cândva măreț cu adevărat? Greu de spus. Cert este că mândria sau moftul l-au făcut să riște mai mult decât ar fi fost permis unei țări slăbite. A riscat și a pierdut, spre norocul lui George W. Bush.

Doar că, dacă Trump și Bush junior sunt oarecum asemănători, ca mod de acțiune, actualul Iran nici nu poate fi comparat cu Irakul lui Saddam Hussein. Deși este una dintre cele mai bogate țări în petrol, Irak era pe vremea lui Saddam, o țară săracă – din cauza corupției, a politicii haotice și a războaielor (după Războiul cu Iranul, a urmat invazia Kuweitului, ceea ce a declanșat operațiunea americană „Furtună în deșert”, ordonată de președintele George Bush senior).

A urmat o altă „furtună”, în aceeași zonă deșertică, de această dată ordonată de George W. Bush, care a sărăcit și mai mult țara, cu efecte ce persistă și în prezent.

Iranul în schimb este o țară puternică din punct de vedere economic și bine înarmată. Pe de altă parte, deși atât regimul Saddam, cât și cel al ayatollahilor din Iran sunt dictaturi dure, cea a ayatollahilor iranieni este mai greu de clintit pentru că este sistemică, nu individuală. Nu depinde de persoana ayatollahului, ci de întregul sistem care-l susține. În plus, acestă dictatură se bazează pe fundamentalism religios, care asigură funcționarea unui regim patriarhal dur, susținut de o mare parte a populației.

Dovadă că după eliminarea ayatollahului Khamenei, regimul nu s-a prăbușit, ca în Irak după capturarea lui Saddam, fapt care a reprezentat o primă surpriză pentru americani.

Strâmtoarea Ormuz, hartă (sursa: X, via universul.net)

Cealaltă, mai gravă, este urmarea unei imense greșeli strategice, greu de înțeles la două armate – americană și israeliană – așa de bine organizate și de pregătite. Curios, dar strategii celor două armate nu au prevăzut schimbarea tacticii de luptă a iranienilor, materializată în atacarea țărilor vecine sau din apropiere, sub pretextul atacării bazelor americane și, mai ales, blocarea strâmtorii Ormuz, ceea ce a perturbat deja, grav economia din mare parte a lumii.

Și astfel, în ciuda declarațiilor bombastice și, ca de obicei, arogante ale președintelui Trump, războiul din Orientul Mijlociu este aproape la fel de departe de final ca acela provocat de președintele Putin în Ucraina.

Asta, și pe fondul reacțiilor imprevizibile ale președintelui Trump, ce au, probabil, niște explicații pe care publicul nu poate decât să le bănuie. Astfel, aflat, probabil, sub imperiul unei crize de orgoliu, a ordonat declanșarea războiului fără să anunțe măcar aliații europeni din NATO, necum să se sfătuiască cu ei. Iar Europa este sensibilă și orgolioasă…

De altfel, este posibil ca și președintele Trump – la fel ca prietenul său Putin în Ucraina – să fi crezut că în câteva zile Iranul va fi supus, iar noul guvern, pro-american, va fi deja instalat.

Arogant, după primele zile de război – când jignea ba premierul Marii Britanii („Nu avem de-a face cu un Winston Churchill”), ba pe al Spaniei – zilele trecute a lăsat-o mai moale și a chemat cele „vreo șapte” țări europene să trimită nave de luptă pentru a proteja petrolierele în Strâmtoarea Ormuz. Sigur, n-a fost chiar o rugăminte, ci o solicitare directă de a se alătura efortului militar al SUA și să contribuția la redeschiderea Strâmtorii Ormuz.

Doar că țările europene, în frunte cu Franța, Marea Britanie și Germania au refuzat, fără să spună că refuzul este mai ales pentru președintele Trump și felul în care înțelege el alianțele militare.

Deocamdată, așadar, SUA au rămas singure să asigure paza Strâmtorii. Nu de plăcere și nici pentru că ar depinde de transportul petrolului prin strâmtoare, ci pentru că statele aliate din zonă au interese mari ca traficul cu petrol să se reia în siguranță. Și nici măcar Trump nu-și poate permite să ignore un interes atât de legitim, al unor țări de care depinde cotația dolarului.

Totodată, este cât se poate de limpede că nici țările europene nu vor putea sta multă vreme departe de această misiune, vitală pentru transportul petrolului și gazului spre Europa. Or, această decizie va avea implicații politice extrem de importante în întreaga Europă – spre bucuria lui Putin.

Este evident că partidele care vor aproba intrarea, sub orice formă, în războiul din Orientul Mijlociu au foarte mari șanse să piardă alegerile ce vor urma acestei acțiuni. Și asta, indiferent cât de necesară ar fi, pentru economia Europei, asigurarea siguranței circulației navelor prin strâmtoare.

Evident, nici în România nu va fi altfel. Deocamdată Iranul ne-a amenințat doar că vor urma „consecințe politice și juridice” pentru că am permis accesul avioanelor americane la Baza de la Kogălniceanu. Cum astfel de consecințe sunt echivalente cu scăderea notei la purtare, ne putem aștepta și la altfel de amenințări sau chiar mai mult de-atât, fapt ce va reactiva „influensării” și forțele așa-zis suveraniste: Realitatea tv, AUR și Anamaria Gavrilă. Din diverse motive ce-i privesc imunitatea europarlamentară, Diana Șoșoacă este cam absentă în această perioadă fierbinte.

Și-apoi, vom avea circ cât cuprinde, sondaje și proteste defetiste, toate, din dragoste de țară și pace. Dar e clar că AUR va crește în popularitate și nu ne rămâne deccât să sperăm că, totuși, războiul lumii cu Iranul să termine mai repede decât pare acum.

Până atunci, dat fiind că interesul lui Trump de a se relua cât mai repede circulația petrolierelor prin Strâmtoarea Ormuz, Europa își poate permite să refuze intrarea în luptă. Doar că, greu de crezut că această stare de liniște va dura prea mult…