Numită pălărie, clop, comănac sau mai ştiu eu cum, acest obiect este aşezat pe cap fie din motiv de protecţie, fie în cadrul ceremonialelor religioase sau laice, sau pur şi simplu ca să fim în pas cu moda. Pe vremuri pălăria vorbea de la sine despre statutul social al celui care o purta, dezvăluia naţionalităţi, ranguri, funcţii sau grade militare. Astăzi, din păcate, tot mai puţină lume o foloseşte tocmai această realitate obligându-ne să acordăm onoare excepţiilor (‘Trăiţ’ domnipădurari, vânători, eventual braconieri! Salutare tineri, extravaganţi ce sunteţi! Sărut mâna, doamnelor enoriaşe! În veci pomenirea voastră, dragi muribunzi viitori repausaţi! Trailes bachtalo, romannes! Fiţ’ sănătoşi, oameni ai pământului! Doamne dă bine, pui de moroşeni! Ciao, obişnuiţi ai plajelor! Am onoarea să vă salut, doamnelor de la ordine, pază şi protecţie! …  ‘Trăiţ’ dom’ professor Sălcuţă, adică eu! …).

Dacă unii pun în pălării mănuşile, ouă, bani mărunţi, bilete de tren, scrisorici … iar alţii scot din pălării iepuraşi, panglici, bani de bani, …, mai sunt şi cazuri în care te şi miri ce ajunge să  ascundă biata pălărie aşa cum s-a întâmplat şi în „Povestea celor cinci minute” (inspirată dintr-o întâmplare 95% adevărată).

În loc de introducere

Unul dintre momentele de răscruce din viaţa omului este cel al pensionării. El, momentul pensionării, aducea pe vremuri binemeritata odihnă presărată cu păreri de rău după anii de muncă prea repede trecuţi, după bunii colegi, dar şi cu mulţumita unui final de carieră îndulcit de o pensie îndestulătoare şi speranţa vieţuirii cu sănătate până la capăt, în mijlocul familiei care nu te percepe ca pe o povară ci ca pe bunicul sau chiar străbunicul înţelept, îndrăgit şi respectat de toţi.

Cuprinsul

La un moment dat la una din marile fabrici arădene era programat să se desfăşoare o festivitate de pensionare. Sărbătoritul, inginer de profesie cu funcţie de şef al secţiei 1, în ziua cea mare, la “ţol festiv”, tocmai închisese pentru ultima dată uşa biroului din care-şi coordonase subalternii ultimilor 35 ani. Se uită la ceasul de mână zâmbind trist la gândul că mai avea 5 minute până la intarea sau ieşirea în pensia ce aştepta la poarta fabricii să-l ia la braţ, după care cu paşi apăsaţi trecu încet printre maşinile care rând pe rând se opreau la comenzile muncitorilor, grăbiţi să se schimbe pentru a paticipa alături de şeful lor la festivitatea de pensionare. Ce o fi trecut prin mintea şi sufletul omului preţ de 1 minut doar el ştia cu exactitate, oricum era mândru de realizările avute în plan profesional, superiorii îl respectau, subalternii îl iubeau de-a dreptul, toate acestea făcându-l să nu aibe regrete ori păreri de rău. Da! Putea fi fericit că toţi aveau să petreacă alături de el trecerea la pensie, în cadru festiv, la cantina fabricii. Mai rămăseseră 4 minute până la încetarea programului. În hală se auzea doar zumzăitul bobinelor de la lămpile fluorescente, când la un oment dat, dinspre culoarul ce leagă hala de atelierul electric, Petre, şeful “drodarăşilor” îşi făcu apariţia grăbit, cu buzunarele halatului de serviciu umflate din cale-afară. –“Tov. Inginer! (se adresă el cu ochii aproape înlăcrimaţi, viitorului pensionar) Vă ştim de-o viaţă om cinstit şi corect. O data, că nu-i mult, n–aţi dus acasă nici barem un şurub pe când noi, subalternii, ştiţ’, … mai mişcam una–alta: ba ciubucăream reparând tot felu’ de mori, maşinării sau te miri ce, ba făceam un ban de leu bobinând motoarele cunoscuţilor, ba ne lipeam de o sculă, ba de alta, … na, care cum. Eh, acu, înainte de a pleca, noi, electricieni, ne–am socotit să vă cadorisim cu câteva becuri, aşa, să le aveţi în amintirea noastră. Vă rugăm frumos să le luaţi”. Nu,  nu avea cum să le ia, toată viaţa lui nu luase un pai din cele ce nu fuseseră ale lui. Şi totuşi acum, fără să-şi poată explica cum de, se lăsă învins de rugămintea sinceră a lui Petre, şeful  “drodarăşilor”. Necazul era că nu avea în ce pune becurile, plasele “de un leu” şi servieta în care adusese băuturile pentru festivitate rămăseseră la cantină. Tot Petre rezolvă în cele din urmă neajunsul îndesându-i-le în buzunarele vestonului. Problema cea mai mare era unde să-i pună viitorului pensionar un bec mai special, tip neon, poreclit de înaintaşii înr-ale curentului “coi de berbec”. Nici una nici alta, până nu apucă să-şi dea seama, Petre îi aşeză domnului inginer becul special sub pălărie. Nu apucară să râdă amândoi bine de soluţia aflată  că rând pe rând muncitorii şi coborâră din vestiar, gălăgioşi şi puşi pe glume, umplând aleea principală a halei. Mai rămăseseră 3 minute aşa că efectivul în frunte cu sărbătoritul se îndreptă agale spre cantina fabricii. Când aproape să se ajungă la cantină, poarta fabricii lăsă o Dacia 1310 să intre, şoferul claxonă scurt şi făcu din faruri câteva semne prietenoase. Eh, din maşină coborâ însuşi directorul general, ţinuse în mod special să participe la festivitatea de pensionare. 1 minut şi jumătate mai aveau să treacă până la marele moment. Când însă trei paşi îl despărţea pe directorul general de grup se produse dezastrul – viitorul pensionar, din respect şi obişnuinţă, îşi scoase într-un gest deosebit de elegant pălăria. În acel moment toţi cei prezenţi au împietrit. Cu toată silinţa depusă, salutul de -“Trăiţ’ dom’ director!” nu a reuşit să acopere zăngănitul becului făcut cioburi pe asfalt. Mai rămăsese 1 minut, adică 60 de secunde inimaginabile care au debutat cu reacţia verbală a directorului general -“Tov. Inginer, te-am şiut om cinstit! Ce te-o fi apucat acu, la capăt de drum, nu ştiu!”, după care bietul viitor pensionar a început să respire din ce în ce mai greu acuzând dureri în piept, l-au apucat transpiraţiile, junghiurile i-au strîns în chingi inima sufocându-se în cele din urmă şi dându-şi obştescul sfârşit sub privirile neputincoase ale celor ce-l stimau, exact cu o secundă înainte de impunătorul moment al pensionării.

Dar nu! Nu poate şi nu trebuie să fie acesta finalul “Poveştii celor 5 minute”, chiar de o fi fost aşa. Nu pot accepta eu însumi un astfel de final! Cum adică? Unii fură toată viaţa şi nu-i prinde sau nu vrea să-i prindă nimeni iar personajul principal al poveştii mele, cinstit şi corect, să aibă parte de un astfel de sfârşit? Nu, nu admit! Aşa că reiau povestea din minutul 3.

Finalul

Aşadar, mai rămăseseră 3 minute aşa că efectivul în frunte cu sărbătoritul se îndreptă agale spre cantina fabricii. Exact la expirarea celor 5 minute, după ce toţi se aşezară la mese în frunte cu sărbătoritul (care îşi pusese între timp becurile în servieta pesonală), îl primiră cu aplauze pe directorul general care marcă momentul prin decernarea unei diplome de merit proaspătului pensionar însoţită de binecunoscutele luări de cuvânt şi cadourile aferente: bastonul şi pălăria. Momentul, considerat o adevărată sărbătoare, se continuă prin rememorarea, între şi după cele trei feluri de mâncare stropite din belşug cu băuturi ameţitoare, a fel şi fel de întâmplări mai mult hazlii şi mai puţin profesionale, prin vărsarea de lacrimi sincere, apoi se făcură promisiuni, se dansă, se cântă, …, totul încheindu-se cu binecunoscuta şi optimista cântare: “Mulţ’ ani trăiască, … Cine să trăiască? … La mulţ’ ani!”.

În loc de concluzii!

Astăzi, din cauza unora care conduc (mai bine zis nenorocesc) destine, întregul spectru al vieţii sociale este zi de zi nimicit. Urâciunea pustiirii stă la loc de cinste iar adevărul umblă cu capul spart rătăcind drumul. Oameni în puterea vârstei, derutaţi, fără speranţe într-un viitor fără de viitor, numai buni de prezentat la nu demult apreciata emisiune “Debut 50 +” au ajuns să-şi poarte speriaţi gândurile spre salvatoarea pensie deşi încă multe toamne vor trebui încrustate pe răbojul fusului ce toarce fără încetare vieţi. Într-o astfel de nebunie generală el, pensionarul, a ajuns un număr de dosar pe cuponul de pensie, o umbră mişcătoare ce se târâie din ce în ce mai greu înspre şi dinspre din ce în ce mai bine aprovizionatele şi ofertantele farmacii. Şi totuşi, în prag de alegeri pensionarului i se zâmbeşte, i se promite şi i se dă (firimituri) ca a doua zi să fie iarăşi asemuit unei măsele găunoase de care Statul s-ar bucura să scape cât mai repede. Fără a pomeni condiţiile de neînchipuit în care îşi duc traiul majoritatea pensionarilor, cred că ce-i care le-ar putea uşura viaţa au la rândul lor părinţi pensionari şi dacă nu-i mai au vor ajunge ei înşişi pensionari. Dar mare atenţie! Boala nu ţine cont nici de funcţia avută, nici de pensia grasă!