Ascult Valeriu Sterian şi mă gândesc la prietenie.

Aveam vreo 20 de ani. Eram prieteni de vreo 10 ani. Am şi acum o bancnotă de zece lei, dinainte de 1989, ruptă în trei bucăţi. Ar fi trebuit să refacem bancnota la fiecare întâlnire. Era ca un fel de împrumut al încrederii reciproce că bancnota ne decontează amintirile.

Cărţile îşi căutau loc în ambiţia noastră de a ne revendica fiecare prima citire. Scrabble devenise un joc plictisitor. Aşa am început să ne jucăm cu nişte cuvinte. Din care, încet, încet, au ieşit poezii. Amado era cel mai prolific. Scria cu aceeaşi uşurinţă cu care cucerea fetele. Eu şi Costi încercam să ne acordăm cuvintele cu stările. Cred că ne vedeam în fiecare seară. Nu ne mai întreceam în lecturi, ci în scrieri.

Imediat după Revoluţie, prin intermediul mamei mele, am intrat în posesia unei reviste de cultură a studenţilor din Aix-en-Provence, din Franţa. Papa Didi, adică profesorul Florin Didilescu, a acceptat să ne traducă poeziile pe care să le trimitem revistei de cultură. Revista se numea „Co-incidences” (revista există şi în ziua de astăzi).  Am trimis fiecare câte trei poezii. Au fost publicate toate! Era în 1990. Credeţi că aş putea să vă povestesc euforia noastră? Bancnota aia ruptă în trei începea să aibă valoare! Confirma chiar şi exhibarea trăirilor noastre. Nu ştiu dacă părinţii noştri au aflat vreodată despre debutul nostru în Franţa!

N-am scris niciodată despre debutul meu. De fapt, şi acum scriu despre Amado şi despre Costi. Scriu despre o prietenie.

Despre cum ne simţeam gândurile.

Despre cum tăcerea dintre noi creştea din priviri cuvinte. Care ne hrăneau tăcerea! Şi, tot aşa, până când privirile noastre deveneau cuvinte care aşterneau tăcerea provocatoare.

Amado şi Costi aveau încă un har: cel al transpunerii trărilor prin desen şi pictură. Sigur sunt subiectiv, dar un portret al lui Nichita Stănescu, făcut în creion de Costi, la dimensiunea de 150×150 cm şi un triptic de ulei pe pânză al lui Amado le-am păstrat zeci de ani. Mi se păreau cele mai bune din lume!

Ambele lucrări au dispărut din viaţa mea pe nesimţite. Portretul lui Nichita l-am pierdut la o mutare, iar tripticul a trebuit să îl dau cadou, fiindcă soţia de atunci nu îl suporta. Aşa am înţeles că nici hazardul nu înţelegea prietenia noastră.

Cu Amado am fost şi coleg de bancă vreo patru ani, la fostul Liceu „Miron Constantinescu”, actualul ”Ghiba Birta”. Eram atât de cuminţi, încât aproape toţi profesorii ne chemau în prima bancă. Ca să ne poată ţine sub observaţie, normal! Înainte să trântească pe catedră catalogul, profesorii spuneau: Balint şi Dincă (Amado), treceţi în prima bancă! Nici acolo nu ne astâmpăram! Ne întorceam la colegele de atunci şi le povesteam lucruri scârboase ca să ne dea sandvişurile.

O vorbă a fostului diriginte, profesorul de limba engleză Stana Viorel, a devenit un fel de leit motiv al întâlnilor noastre: „Mă, deşteptule, ce tot îţi trebuie?”

Sunt frânturi dintr-o prietenie cât un monolit. Adică zgârieturi pe o piatră din sufletul nostru. Iar piatra nu este o povară, ci un giuvaier cât un monument.

P.S. Asta ascultam: