Filmele arthouse în general sau, doamne ferește, cele experimentale, trec neobservate la Premiile Oscar, ori în cel mai bun caz sunt nominalizate pentru imagine (cinematografie) și la „film străin”, dacă-i cazul (și, de cele mai multe ori, cam acolo-i cazul). Dar producătorii își pot lua gândul de la statuetă, din start. Ultimul exemplu a fost „The Lighthouse” – nominalizat doar pentru cinematografie, sau polonezul „Cold War” – nominalizat pentru film străin, cinematografie și, o mică minune, regie. Niciun premiu, în schimb. Să fie clar pentru toată lumea, ne spun parcă la unison cei aproape 10.000 de membri ai juriului Academiei, Oscarurile sunt pentru industria filmului în primul și în primul rând.

Sigur, se ia în considerare un anumit standard artistic (nu orice popcorn flick are șanse, în afara categoriei pentru efecte speciale) și, mai nou, există și o obligatorie incluziune etnică. Putem argumenta că două filme de artă, „Roma” și „Parasite”, au avut un succes imens la Oscaruri, cel din urmă fiind și catalogat filmul anului, dar, întâmplător, ambele erau povești ecranizate despre anumite grupuri etnice considerate subreprezentate la Hollywood. În principiu, Premiile Oscar vor să fie un statement din lumea cinematografului american că aceste filme, cele nominalizate abundent și premiate, trebuie să reflecte societatea actuală și deci acestea sunt, automat, etalonul, tendințele industriei larg acceptate și aplaudate. În lumina relevanței temporale în prezent, ce se întâmplă, așadar, cu o adaptare după o tragedie din 1606? Întâmplător, o capodoperă dramaturgică, readusă în atenția Hollywoodului într-un stil experimental, teatralo-cinematografic, noir, gotic și intrinsec poetic. Nominalizări la „Cea mai bună imagine”, „Cel mai bun design de producție” se întâmplă… și, cu o mică înșelătorie nevinovată, o nominalizare la „Cel mai bun actor”, asta pentru că, total întâmplător, actorul principal este un actor de culoare. Și nu oricine, ci deținătorul a două premii Oscar, Denzel Washington. Și vorbim, by the way, despre capodopera „Macbeth” a lui Shakespeare.

Foto: vaguevisages.com

„The Tragedy of Macbeth” este primul film pe cont propriu al regizorului Joel Coen.

Nu vorbim despre un debutant, desigur, frații Coen (Joel și Ethan) fiind – până nu demult la pachet – considerați niște guru în cea de-a șaptea artă de la „Fargo” (1996) încoace, având și patru Oscaruri la activ, primul tocmai pentru „Fargo” (cel mai bun scenariu adaptat) și restul pentru „No Country for Old Men” (2007), care a încasat premii pentru scenariu adaptat, regie și marele premiu, Cel mai bun film. De atunci, Academia Americană a Filmului s-a plictisit parcă de frații Coen, fiind cam marginalizați, chiar dacă au mai fost nominalizați sporadic. Poate că frații Coen nu sunt chiar așa niște guru, precum cred unii… sau cel puțin acesta pare a fi mesajul dinspre Academie.

Cu „The Tragedy of Macbeth”, această „anomalie” aproximativ-cinematografică, cu siguranță, Joel Coen a vrut să demonstreze mai mult decât a avut rost. Dar este mult mai plauzibil că fratele Coen n-a avut intenții ascunse de a impresiona un juriu, în încercarea de a încasa niște premii, ci pur și simplu a vrut să ofere un altfel de film, o viziune proprie asupra celebrei „piese scoțiene”.

Foto: Medium.com

Rezultatul seamănă mai degrabă cu o vedenie decât cu un film, un vis febril care îngheață trăirile și se concentrează fără succes asupra supraviețuirii conștiinței. Urletele din luptele sângeroase, adrenalina, nervii sau tristețea devin simțăminte irelevante în această producție transcendentală, ceea ce este scos la suprafață fiind „produsul” sinaptic al subconștientului, acea sclipire de sentiment inerent care se rezumă la dorințe, frică și remușcări. E un misticism învăluit în expresionismul german (și o „atingere suedeză” în stilul lui Bergman) care ne ghidează prin firul epic, în timp ce accentul vizual, în orice direcție, este pe minimalismul decorului, ostentativ creat astfel încât să pară fals, ca o reconstrucție brută dintr-o amintire vagă și fadă.

Cu această născocire năucitoare, semi-neortodoxă și cvasi-supranaturală, Joel Coen a adus un nou argument cât se poate de elegant și corect inclusiv pentru universalitatea și flexibilitatea lui Shakespeare, în mod special prin distribuirea rolului principal (Denzel Washington), precum și rolul lui Macduff (Corey Hawkins) și al lui Seyton (James Udom), că nu contează culoarea pielii și nici accentul american, chiar dacă actorii – cu Washington în prim plan – s-au străduit admirabil (indiferent că au reușit 100% sau mai puțin) să nimerească engleza veche, replicile exacte ale lui Shakespeare.

Foto: The Streamable

Cei de la Academia Americană de Film nu au înțeles însă nimic, decât, în mod eronat, un singur lucru: că sunt „forțați” de împrejurări să-l nominalizeze pe Denzel. Din această perspectivă, puteau, măcar, să ia în considerare și pretențiozitatea filmului, fiind alb-negru, sau faptul că a fost filmat pe un platou de filmare, cu multă ceață artificială.

Ar fi fost o „momeală” bună pentru un Oscar, deoarece Academia are o anumită sensibilitate pentru reamintirea vremurilor de demult, a „Epocii de Aur” a filmului, doar că aici este vorba despre o ispravă cu totul și cu totul diferită: o fuziune a teatrului și a filmului într-un mod halucinant de literar.

Foto: rogersmovienation.com

Firește, Joel Coen nu este singurul de pe această lume care a explorat acest teren, la fel cum nu este singurul care a adaptat Tragedia lui Macbeth pe marele ecran. Prima ecranizare a fost în 1908, iar penultima în 2015, cu Michael Fassbender și Marion Cotillard în rolurile principale. Opera lui Shakespeare l-a inspirat și pe Orson Welles, Roman Polanski sau chiar pe Akira Kurosawa (un mare fan al lui Shakespeare), care a transpus tragedia scoțiană din Evul Mediu în Japonia feudală, în „Throne of Blood”. În ceea ce privește stilul de joc, ca un „model” pentru Joel Coen și, mai cu seamă, pentru Denzel Washington (în rolul lui Macbeth), poate fi bănuit spectacolul teatral filmat în 1979, cu Ian McKellen și Judi Dench în rolurile principale, însă cea mai pregnantă legătură a filmului cu lumea teatrului – și, totodată, cea mai bună alegere a lui Coen – este uluitoarea Kathryn Hunter, actriță născută în America, devenită o vedetă pe scenă în Marea Britanie.

Ea este indisputabila tour de force a filmului,

o apariție paralizant de excepțională, o actriță care face – literalmente – cât patru, interpretând nu doar pe cele trei vrăjitoare deodată, ci și un rol masculin, al unui bătrân caustic. Academiei Americane de Film însă nu-i place – este cât se poate de evident – teatrul… altfel nu se explică cum de Kathryn Hunter a fost ignorată complet în categoria „Cea mai bună actriță în rol secundar”, unde ar fi fost un adevărat sacrilegiu să nu câștige.

Foto: Los Angeles Times

După „Fargo”, „Burn After Reading”, „The Man Who Wasn’t There”, „Raising Arizona” și nu numai, Frances McDormand își asociază încă o dată numele cu un film Coen și reușește cu ușurință să ofere al doilea cel mai bun joc artistic în acest film, în rolul Doamnei Macbeth. Cu patru premii Oscar câștigate deja, ar fi fost însă prea de tot să fie nominalizată din nou la rol principal feminin… pentru că, în mod normal, ar fi trebuit să câștige și ea fără echivoc. „În mod normal” am spus, dar la Premiile Oscar primează anumite considerente statistice în detrimentul prestației artistice.

Foto: Wyborcza.pl

Denzel Washington este singurul actor nominalizat, deloc surprinzător, dar am o nu-chiar-vagă presimțire că Benedict Cumberbatch („The Power of the Dog”) îi va sufla premiul de sub nas.

Rămân șansele în categoriile „cinematografie” și „design de producție”… sau nu va mai rămâne, din păcate, nimic, cu toate că filmul excelează mai ales în aceste departamente, fără concurență, efectiv. E greu. E greu cu Academia, e greu cu engleza veche, cu tragediile și cu Shakespeare… și e greu și cu Coen, fie singur, fie cu fratele Ethan. E greu când nu joci după regulile industriei.

Nota autorului:

Explicația notelor:

Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Slab
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă

Mai multe recenzii de film, în rubrica „Oscar Special”