„În ce an suntem?!” – e o întrebare atât de uzuală încât își pierde deja tot farmecul și amuzamentul, dar nu și sensul atunci când vine vorba de oferta cinematografică actuală, în ansamblul ei. Nu există an în care să nu iasă în evidență un film „sequel”, o continuare, o ciorbă reîncălzită a unui film de succes de acum câțiva ani ori chiar din secolul trecut. „Gladiatorul II” vine la o distanță considerabilă, la 24 de ani după filmul care a luat cinci premii Oscar, printre care și cel mai important, „Cel mai bun film”. Pe acest considerent, partea a doua poate fi suspectată, ba chiar acuzată – fără teama de a greși – că nu este altceva decât o momeală de Oscar („Oscar-bait”), o străduință – o luptă de gladiator – a regizorului Ridley Scott pentru o statuetă. El a fost nominalizat de patru ori pentru regie la Premiile Academiei Americane de Film, dar nu are încă niciun premiu în acest compartiment. Acest aspect, din păcate pentru ambițiosul domn Ridley, se distinge în film cât se poate de… hai să nu zic grosolan, dar, în orice caz, evident.

Și putem începe direct cu faptul că partea a doua, în ceea ce privește scenariul, pare o copie oarecum alterată, o oglindire lipsită de idei a primului film, deci originalitate: zero. Este doar o mărșăluire obsedată pe garanția succesului din trecut.

Atât în primul, cât și în al doilea film, generalul cu cele mai mari șanse de a prelua frâiele Imperiului Roman ajunge în arena Colosseumului și, deși se-nhamă într-o luptă dramatic-eroică, soarta lui este pecetluită. Cum este pecetluită, de altfel, și soarta împăratului (respectiv a împăraților, în a doua parte) și a celui care preia tronul printr-un puci criminal-politic în dulcele stil brutusian. Diferența este că în „Gladiatorul II”, personajul principal este fiul ilegitim al Gladiatorului ex-general Maximus Decimus Meridius (jucat de Russell Crowe) și al Lucillei (jucată de Connie Nielsen, revenită în rol), adică fiica fostului împărat Marc Aureliu.

Noul Gladiator (jucat de Paul Mescal), un refugiat devenit soldat de primă ligă în Numidia asediată de Imperiul Roman, poartă mai întâi numele de Hanno, după care aflăm că este de fapt Lucius Aurelius Verus, moștenitorul de sânge al tronului, pe principiul „ce-i al Cezarului, e al Cezarului”.

Cu asta am rezumat cam tot ce era de rezumat, fără să intru în detalii sau să divulg comploturile din stânga și din dreapta, ori nuanțele emoționale care, teoretic, ar fi trebuit să-i confere filmului o gravitate epică.

Joseph Quinn (în rolul împăratului Geta). Foto: ScreenRant

Problema e că opera cinematografică reîncălzită și reîncărcată a lui Ridley Scott șchiopătează tocmai pe acest teren. Nici măcar revelația identității prințului-Gladiator nu nimerește nivelul unei surprize de Doamnă-ajută, fiind anticipabilă încă de la început și dezvăluită rapid în prima jumătate a filmului. Numai cei care nu au văzut primul film sau nu-și mai amintesc prea bine acțiunea de atunci au șansa să savureze pelicula fără complicații, adică fără impresia că au mai văzut toate astea undeva, cândva. Întreaga poveste pare fragmentată, cu o lacună logică adesea deranjantă (schimbarea bruscă de sentiment a personajului principal față de mama lui și de descendența familială, de exemplu). Avem de-a face, de fapt, cu un șir de surprize ce-și pierd relevanța în burdușeala de acțiune și în spectacolul amplificat cu rechini, un rinocer războinic și o hoardă de maimuțe monstruoase.

Extravaganța audiovizuală, de altfel, este absolut captivantă, efectele speciale și montajul fiind elementele coagulante care fac diferența, în toată splendoarea haotică a rezultatului final.

Colosseumul a fost distrat, cu siguranță.

Atât în film, cât și în afara marelui ecran, iar la acest capitol nu pot să nu constat că la o săptămână de la premiera în România, când am văzut eu filmul, a fost uimitor de multă lume în sala cinematografului din Atrium Mall, aproape jumătate din sală, ceea ce, în zilele noastre marcate de servicii de streaming, este o reală raritate. Punct ochit și punct lovit, așadar, pentru Ridley Scott, precum și pentru mamutul industriei cinema, Paramount Pictures, care își forțează poziția la box office, de ani de zile, tocmai cu astfel de zidiri pe succese relativ vechi, nu chiar prăfuite, de la „Transformers” la „Mission: Impossible” și „Top Gun” până la, iată, materialul de Oscar, „Gladiatorul”.

Să nu uităm, însă, de actori.

Pedro Pascal. Foto: Radio Times / Paramount Pictures

Adevărata probă de calibru a calității filmului și chiar o miză a succesului. Se face că Pedro Pascal (49 ani) este o vedetă incontestabilă a momentului, cu un sex-appeal fantastic la puterea a patra (aluzie la „Fantastic 4”, viitorul film Marvel în care va avea rolul principal) în rândul publicului feminin tânăr-matur, poziție în care este urmat îndeaproape de junele Paul Mescal (28 ani).

Dacă Paul Mescal mai are nițel de dovedit, dar este un băiat cu potențial, o primă nominalizare la Oscar a lui Pedro Pascal pentru rol secundar nu ar fi o mare mirare, ca să nu mai vorbim de poanta cu iz de marketing în cazul câștigului, în ciuda faptului că „mandalorianul” nu prea joacă, își etalează doar șarmul propriu și personal și este de ajuns, publicul feminin nu mai poate de emoții fluidizate, în timp ce publicul masculin aprobă, eventual, că ce-i al lui, e al lui, cu nasul lui turtit, cu tot, este o prezență respectabilă, un Gladiator cu care nu ți-ar fi jenă să te pui în arenă.

Pentru publicul mai în vârstă și/sau mai atent la reale veleități actoricești, ar mai fi, desigur, Denzel Washington, premiat deja cu două premii Oscar, pentru rol secundar în 1990 și pentru rol principal în 2002, care mai tot încearcă și tot speră să încaseze încă o statuetă de aur.

Denzel Washington. Foto: Vanity Fair / Aidan Monaghan

Dacă vi se pare că insist încă de pe acum pe această temă, vă spun doar că nu sunt singurul, sezonul a început și toată presa interesată, precum și majoritatea criticilor au ștampilat deja „Gladiatorul II” cu însemnul Oscarului, așa cum s-a și intenționat. Într-un interviu Variety, Denzel Washington și-a amintit din senin, de exemplu, că n-a putut trece peste pierderea Oscarului în anul 2000 în fața lui Kevin Spacey. „Am mers acasă și am băut”, spune Denzel. Îi putem ura poftă bună la băuturi încă de pe acum și pentru anul viitor, căci în ciuda interpretării mult lăudate în noua producție a lui Ridley Scott, nu a ieșit prea mult în față cu nimic. Mai degrabă mi-aș îndrepta atenția pe Joseph Quinn (în rolul împăratului Geta), chiar dacă Ridley Scott a cam irosit potențialul personajului și al tânărului actor.

Am trecut precum cu carul de luptă peste adevărul istoric versus „adevărul” hollywoodian, intenționat. Este irelevant, până la urmă, deoarece este absolut clar din toate punctele de vedere că „Gladiatorul II” nu este un documentar istoric, ci un simulacru de film epic.

Nota autorului:

Explicația notelor:

Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Slab
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă