După cîteva zile intense de festival ieși amețită în lumea adevărată și sesizezi lucruri stranii. Ușile metroului se închid moale, sticla scăpată de un trecător aterizează pe trotuar tăcută ca un ghemotoc de vată, fețele oamenilor se mișcă ritmic dar fără sunet. Încet dar sigur, ca mareea care urcă pe plajă, te cuprinde vechea spaimă: Gata, mi-a venit sfîrșitul, surzesc. Era clar, după toate boxele pe care mi-am odihnit urechile. Zilele trec, zgomotele revin încet. Peste o săptămînă sari din pat ca arsă trezită de bormașina vecinului și zîmbești extaziată. Am scăpat și de data asta. Am scăpat cu urechea curată.

„Sound of Metal” e filmul despre dimineața în care, tobar într-o trupă de metale, te trezești și nu mai auzi bormașina. Nici ușa metroului, nici sticla, nici vocile celor din jur. Tocmai din acest motiv mi-a fost frică să-l văd. După ce mă lăudasem că nu m-a speriat vreodată vreun horror, că dorm dusă după grozăveli coreene și alienul ieșit din Ripley mi se pare aproape drăguț. M-am uitat la „Sound of Metal” și două ore am avut un nod în gât.

Înspăimântătoare este normalitatea, banalitatea chiar, a faptului împlinit. Ruben, interpretat magistral de Riz Ahmed, alcătuiește împreună cu partenera lui, Lou (Olivia Cooke) o trupă de metale în turneu prin mici cluburi provinciale din SUA. Îi vedem luând micul dejun în autorulota în care locuiesc și călătoresc. Îi vedem pregătindu-și standul cu tricouri și discuri pentru vânzările din seara concertului. Și îl vedem pe Ruben în momentul în care vocea lui Lou dispare și el trebuie să continue ritmul melodiei din instinct și obișnuință. Pierderea auzului e rapidă și totală. În curând, Ruben e obligat să comunice prin mesaje scrise. Pendulând între frustrare, disperare și furie, încearcă să se convingă că poate continua turneul urmărind gesturile lui Lou. E hotărât să facă toate eforturile financiare necesare pentru un implant auditiv. E în faza inițială cu care abordăm schimbările: negarea. Nu s-a întâmplat de fapt nimic deosebit, e un mic accident, eu sunt același, cei din jurul meu sunt aceeași, o mică intervenție chirurgicală va rezolva totul.

Adevărul însă este cu totul altul, dar până la el este o cale foarte lungă. Convins în cele din urmă de Lou și managerul lor, Ruben merge într-o tabără specială pentru oameni care și-au pierdut auzul. Liderul taberei este interpretat de Paul Raci, actor crescut de părinți surzi, și deci cunoscător al ASL – limba semnelor standardizată în SUA. Urmează aici inevitabilul discurs despre alegerea lui Ahmed pentru rolul principal în locul unui actor surd sau hipoacuzic. Inevitabil, dar și non-discurs în cele din urmă: actorul care-l interpretează pe Ruben trebuie să audă, trebuie să știe cum sună lumea pe care este pe cale să o piardă. Un om care nu a auzit niciodată, sau care s-a obișnuit cu noua sa condiție existențială va avea dificultăți în a accesa spaima crudă, viscerală a unei dezintegrări inevitabile.

Dată fiind drama acestei pierderi esențiale, tentația de a trimite în luptă artileria grea, de a juca asul tragic care virează spre cabotin era imensă. Riz Ahmed însă nu cade în această capcană: cheia rolului, găsită în universului muzicii pe care Ruben îl pierde, este măsura. Ahmed nu supralicitează niciodată, spaima, frustrarea, speranța, furia, deznădejdea sunt umbre care-i străbat fața în momentul perfect, și în cantitatea perfectă. Dacă între nominalizații de anul acesta la Oscarul de interpretare masculină găsim un Chadwick Boseman hiperbolic sau un Steven Yeun net eclipsat de greutatea personajelor feminine din film, Ahmed pare să fi găsit raportul de aur și va pierde tocmai pentru-că a făcut-o: joacă prea bine, prea nuanțat, joacă ca un om care nu mimează teama, un om care de fapt nici nu mai joacă, ci care pur și simplu a devenit spaima surdă care îl bântuie.

Într-o mică paranteză de corectitudine politică: s-a vorbit mult și despre faptul că Ahmed este primul musulman nominalizat în categoria lui, în condițiile în care personajul din film este indefinit atât etnic, cât și religios, deoarece niciunul dintre aceste două detalii nu sunt relevante pentru odiseea lui. Academia putea însă să se lanseze într-un adevărat salt curajos în abis și să-l nominalizeze și pe Tahar Rahim pentru rolul din „The Mauritanian” (în locul unei noi sforăieli de și cu Anthony Hopkins, să zicem), doar că în cazul lui Rahim și religia și etnia personajului sunt importante și ușor deranjante.

Dar să revenim la ferma deloc idilică în care Ruben ajunge, de fapt, prizonier. Pe de o parte a noii sale realități de om fără auz, dar și al iluziei că infernul este doar o etapă a drumului spre paradis. În timp ce mentorul lui încearcă să-l conducă spre acceptare, el își vinde autorulota pe ascuns, pentru a-și finanța implantul auditiv. Participă totuși la viața taberei, își face noi prieteni, dar nu recunoaște semnele atunci când acestea i se arată: jucându-se cu unul dintre copii surzi de la școala pe care o vizitează, bate ritmul unei melodii pe tobogan, iar băiatul, cu corpul lipit de metalul toboganului, îl „ascultă”.

Mult doritul implant se dovedește a fi nefuncțional atunci când zgomotele de fundal sunt prea puternice, Lou, revenită în țara tatălui ei, Franța, trăiește o viață în care Ruben, cu care avuseseră o relație de profundă interdependență, nu se mai regăsește. Soluția e pe cât de simplă, pe atât de înspăimântătoare pentru un om încă legat, cu un fir subțire, devenit aproape invizibil și pe cale de a se rupe, de lumea sunetelor: așezat pe o bancă într-un parc parizian, Ruben își închide aparatul auditiv și se abandonează lumii căreia îi va aparține de acum încolo: tăcerea.

Nota autorului:

Explicația notelor:

Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Slab
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă

Surse foto: Amazon, NPR, bemovieseemovie.com