Jocul de cuvinte din titlu nu este gratuit, povestea din ultima producție Pixar este al unui muzician de culoare, un pianist de jazz care după ce dă de șansa vieții sale, un concert cu o vedetă a genului, cade într-o gură de canal și ajunge la hotarul dintre viață și moarte.

Asta de la început, însă partea cea mai tare a filmului este genericul de sfârșit care ține exact zece minute.

Nu e nimic exagerat, e vorba de imensul staff care a contribuit la realizarea peliculei, prezentat cu lux de amănunte, să ne dăm seama ce înseamnă, din punct de vedere organizatoric, tehnic și creativ producerea unui astfel de film.

Și într-adevăr, este o feerie de imagini pixelate (recunosc, exagerez cu jocurile de cuvinte), o indicație impresionantă a posibilităților tehnicii digitale în ceea ce se cheamă desene animate, de fapt crearea unei lumi virtuale în care realitatea este înlocuită cu imaginea ei produsă pe calculator.

Pixar este un studio de animație digitală, integrat din 2006 companiei Walt Disney, înființat încă în 1979, când acționarul principal al întreprinderii numite atunci Graphics Group era chiar Steve Jobs. În 1995, studioul reușește marea lovitură cu Toy Story, primul film de animație realizat integral prin tehnici de calculator. Având în vedere posibilitățile acestei tehnici, în evoluție-perfecționare vizibilă cu ochiul liber, Pixar pare deja un brand clasic, având în spate peste 20 de filme de lung metraj, aproape toate cu succes semnificativ de casă și o sumedenie de premii, inclusiv Oscaruri cât încape. Alături de cele patru filme Toy Story, Cars, Ratatouille, Finding Nemo, Wall-E, Up, Inside Out, Coco sunt titlurile de vârf, dar majoritatea celor 23 de filme și-au recuperat banii cu vârf și îndesat, asigurând Pixarului un prestigiu și un loc unic în peisajul californian al filmului.

Filmele Pixar nu mai sunt basme cu Alba ca Zăpada sau cu animale năstrușnice, așa cum au fost cele din perioada clasică Walt Disney, nici măcar nu pot fi numite filme pentru copii, iar „Soul” este exemplul cel mai elocvent al acestei afirmații. Poate pentru „nerzii” calculatoarelor la vârstă fragedă, în fond tehnica flamboaiantă din spatele poveștilor a fost elaborată și este pusă în aplicație de acești „nerzi” ajunși la maturitate.

„Soul” are chiar pretenția unei abordări filozofice, în mod sigur metafizice, din moment ce jumătate din film se petrece în „ceruri”, chiar dacă această „cealaltă” lume nu este cea imaginată de părinții credințelor religioase tradiționale, ci una care se înfiripă în imaginația unor apostoli ai tehnicii de calcul din țara businessului prezent în orice, așa cum ne-a obișnuit de mult „cetatea” filmului din California.

Mergând chiar până la impregnarea poveștii cu marile probleme contemporane ale filmului american, înainte de toate a celei rasiale – este primul film Pixar cu un erou de culoare, fără să mai vorbim de faptul că interacționează „sufletește” cu o femeie albă – și oarecum colateral al egalității dintre sexe, cea din urmă fiind legată, firesc, de scandalul metoo din ultimii ani.

Rezultatul este însă pe măsura așteptărilor, chiar dacă povestea este oarecum previzibilă. Tehnica, pe care doar o bănuiești în spatele imaginilor, pare copleșitoare – exterioarele, adică imaginile orașului american din poveste par mai reale decât cele filmate cu aparate clasice de filmat – trucurile și găselnițele care integrează transcendența în cotidian par de domeniul artei abstracte de mare calitate, fără să mai vorbim de muzică, în fond, așa cum am spus, eroul principal, vorbit de Jamie Foxx, este un pianist de jazz.

Observ, așa în încheiere că, pe lângă jocurile de cuvinte, exagerez pe aici și cu folosirea ghilimelelor și a verbului „pare” – poftim! -, încerc așadar o explicație: probabil e efectul colateral al vizionării unui film în care important nu este ceea ce este, ci ceea ce apare sau pare. Asta este, să acceptăm regulile jocului, în fond viața bate filmul este o expresie de demult, de pe vremea în care oamenii se uitau la ceva ca la film, nevenindu-le să creadă ochilor. Vremurile astea au cam trecut însă, orice puștan care stă zece ore în fața calculatorului știe jumătate din ce știe Pixar, nemaivorbind de faptul că pentru astfel de tineri ecranul este mult mai real decât șopotul izvorului din adâncul munților.

Recunosc, în consecință, că filmul mustește a idei și găselnițe, este desenat elegant și inspirat, pentru mine însă rămâne un joc de calculator în care personajele create din „soft” și „hard” încearcă să vorbească de parcă ar avea o bibliotecă de filozofie în spate, fără să mai vorbim de exercițiile de meditație transcendentală.

Rămân la Tom și Jerry, măcar acolo totul e fals la vedere, dar distractiv la modul elementar, chiar dacă de la început mă enervează faptul că pisoiul acela atât de inventiv este mereu „tradus” de șoricelul șmecher, un rozător banal de fapt pe care în realitate eu până la Tom și Jerry l-am văzut exclusiv doar în cursa de șoareci sau în gura pisicilor noastre.

Probabil că „Soul” va fi cel de al 11-lea, din cele 23 filme Pixar recompensat cu Oscarul pentru cea mai bună animație, fără să mai vorbim că este în cursă și pentru încă două legate de muzică.

Cum vă spuneam, nu mă deranjează dacă le va lua pe toate trei – unul în mod sigur -, dar eu rămân în continuare la Tom și Jerry.

Nota autorului:

Explicația notelor:

Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Slab
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă

Surse foto: mulderandscully.com, Disney/Pixar