Deși în mod tradițional, mersul cu capra era un obicei care se desfășura începând cu ziua Crăciunului și până la Anul Nou, de ani buni observăm chiar mai devreme, în luna decembrie, găști de bărbați care țopăie în costume stridente pe străzi, bătând din tobe și, uneori, strigând urale.

Turele se fac cu masca unui animal, care variază în funcție de regiune: cerb în Hunedoara, capră în Moldova şi Ardeal, bour în Transilvania de sud. De zeci de ani, la Arad se practică mersul cu capra, întotdeauna însoțită de un grup de bărbați care fac zgomot. Capra saltă, își mișcă botul din lemn, pe ritmul bătăilor de tobă.

Din obiceiul tradițional, în ziua de astăzi a rămas însă prea puțin. Ba mai este și alterat, uneori ceata care însoțește capra colorată poartă pe capete căciulițe roșii cu alb, tipice costumului lui Moș Crăciun, și arareori mai rostesc versurile specifice, limitându-se de cele mai multe ori la bătutul în tobă și solicitarea banilor. Ba uneori chiar plimbă o boxă portabilă de pe care pun direct înregistrări care să-i scutească de urale.

Un spectacol de acest fel ne-a fost dat să observăm astăzi, 14 decembrie, pe bulevard, însă ceata a depus efortul și a recitat versurile specifice obiceiului străbun. Bărbații au acompaniat nu una, ci trei capre multicolore (vezi videoul de mai jos).

Cercetătorii presupun că dansul caprei provine din ceremoniile sacre arhaice închinate morții și renașterii divinității.

Iată cum descrie scriitorul Tudor Pamfile că arată capra tradițională, într-un studiu despre obiceiurile de Crăciun:

(mersul cu capra, ilustrație de epocă; sursa: cotidianulagricol.ro)

„Capra se alcătuiește dintr-un lemn scurt, cioplit în formă de cap de capră, care se învelește cu hârtie roșie. Peste această hârtie se pune o altă hârtie neagră, mărunt tăiată și încrețită în forma părului.

În loc de aceasta se poate lipi și o piele subțire cu păr pe ea. În dreptul ochilor se fac în lemn două scobituri unde se pun două boabe de fasole mari, albe, cu pete negre, peste care se lipește hârtia neagră cu încrețituri sau pielea cu păr.

În loc de urechi, capra are înțepenite în scăfârlie două găvane de lingură. Pe ceafă are patru cornițe, frumos împodobite cu hârtie colorată, pe care se află înșirate șiraguri de mărgele sau hurmuzi. În dosul coarnelor se află înțepenită o oglindă care răsfrânge foarte mândru lumina de pe la casele unde intră capra noaptea.

În cele două fălci de sus ale scăfârliei, se pune falca de jos, care se mișcă în jurul unui cui care nu se vede. Această falcă este îmbrăcată la fel ca scăfârlia. Sub ceafă este o gaură în care se înțepenește un băț lung de un cot, de care se ține capra. De partea de dinaintea fălcii de jos se află atârnat un clopoțel, iar de partea de dinapoi se află legată o sârmă.

Dacă această sârmă se lasă slobodă, partea de dinaintea fălcii de jos atârnă și astfel gura caprei se deschide. Dacă s-ar trage scurt de sârmă, gura caprei s-ar închide printr-o clămpăneală seacă, de lemn. Firește, clopoțelul sună. Atât bățul, cât și sârma sunt acoperite cu un sac de formă tronconică, de pânză groasă de sac, care, spre a sta umflată și a acoperi pe cel care va ține capra de băț, va clămpăni-o și va juca-o, are legate pe dinăuntru niște cercuri de sârmă sau de lemn”.