Oana, i-ai cedat și nu vei fi ultima… „Ucigașul tăcut”, criminalul în serie dintre noi

    de Lucian Dănilă | 17 noiembrie 2018, 2:33 PM | Povești despre oameni | Topic special

    3

    Nu te-am cunoscut, Oana, deși, imediat după șocul tragediei din urmă cu două zile am văzut că avem o grămadă de prieteni comuni. O grămadă… Mai mult, îți cunosc fratele, Oana, un băiat minunat, ca și tine Oana, o fată, o femeie despre care toți cei care te-au cunoscut spun că erai extraordinară.

    Studiam fotografiile tale, mă uitam pe postările tale în această epocă în care social-media ne spun multe lucruri despre oameni pe care îi cunoaștem sau nu. Social-media ne arată exteriorul, ne arată fericirea artificială, ne arată ceea ce vrem să arătăm oamenilor, ne arată zâmbetul din anumite momente, bucuria clipei, dar nu ne arată interiorul, ceea ce simțim lăuntric. Rar, foarte rar, această social-media ne arată tristețea, suferința, trăirile interioare care uneori ne macină.

    Plecarea ta dintre noi a fost ca un cutremur de 9 grade pe scara Richter. Nimeni, nici cei apropiați ție și nici ceilalți nu au înțeles nimic. Nu ai lăsat nicio urmă care să-i facă sau să ne facă să înțelegem ceva. Și totuși, parcă ceva am înțeles. Am înțeles că niciunul dintre noi, cei care te-am cunoscut sau cei care nu te-am cunoscut nu am înțeles durerea ta. Pozai fericită în Tenerife, erai „happy” în Bali, scriai „comment”-uri hazlii prietenilor tăi dar nimeni nu îți vedea durerea.

    Nimeni nu a văzut, Oana, că acest „ucigaș tăcut”, criminalul în serie dintre noi, îți face curte, că nu te mai lasă să dormi, să te bucuri, să simți sau să visezi. Este depresia, da, depresia, acest „ucigaș tăcut” al zilelor noastre, boala secolului XXI, o boală care a intrat în viața a peste un milion de români.

    Din păcate depresia ia mii, zeci de mii de vieți, la noi, în România, dar și în cele mai dezvoltate țări ale lumii. De ce? Pentru că de cele mai multe ori o tratăm cu indiferență, pentru că noi nu credem în ea și astfel devine mereu un subiect tabu, iar cel mai des medicament folosit este „lasă că-i trece…” Trăim într-o lume în care este valabil doar ce vedem, ce ni se arată, dar refuzăm să vedem în sufletul oamenilor.

    Nu, Oana, ție nu ți-a trecut. Tu i-ai cedat acestui „ucigaș tăcut”. Depresia ta, una cel mai probabil post-relație, a fost prea-plinul paharului tău. Nu ai mai rezistat. Dar nimeni nu a anticipat asta, nimeni nu a văzut cu adevărat durerea ta, chinul tău sufletesc.

    Depresia poate avea un impact devastator asupra vieții de zi cu zi. Depresia severă poate imobiliza complet o persoană, chiar provocând o retragere completă din viața cotidiană – sau o retragere din viața reală, iar unele cazuri nefericite duc la sinucidere. Oana este doar un exemplu, dar ele sunt multe, chiar la noi, în Arad. Nu ține nici de vârstă, nici de nivelul de educație și nici de starea materială a omului. Ține de ceea ce simte el, sau ceea ce de fapt ar vrea să simtă dar nu mai poate… Acea vorbă care spune că banii pot alunga depresia sau că în spatele unei postări cu zâmbetul până la urechi nu se ascund sute, mii de lacrimi, a fost spulberată de sinuciderile atâtor celebrități, atâtor oameni de (aparent și poate artificial) succes.

    Depresia este mai rea, mai dureroasă decât durerea fizică. Când ești deprimat/deprimată simți că nimic nu-ți poate face durerea să dispară. Durerea fizică se poate trata la medic, sau cu tratament medical. Avem tendința de multe ori să spunem despre cei care se sinucid că au fost ba prea „slabi”, ba au ales „calea ușoară”, ba au fost „egoiști”. Dar cine le înțelege durerea? Numai ca să te gândești la sinucidere înseamnă că ai parte de o durere emoțională care te copleșește, iar raționalul în acel moment dispare și îl face și pe om să dispară. Cu totul…

    Acest „ucigaș tăcut” fură bucuria și fericirea oamenilor și îi convinge că nu mai au pentru ce să trăiască. Depresia este o boală serioasă care ucide oameni în fiecare zi. Acești oameni nu arată acele semne care îi împing spre gestul radical, ei nu au răni fizice, nu au plasturi, tifon, nu le cade părul atât de vizibil, nu iau injecții, la ei toată suferința este interioară.

    Cine îi poate ajuta pe acești oameni? Acești oameni depresivi au tendința de a-și duce singuri durerea. Ei sunt sau devin introvertiți și nu vorbesc despre durerea lor lăuntrică. Astfel că, până la consultul unui specialist, pe acești oameni trebuie să-i observăm noi, cei apropiați lor, chiar cei mai apropiați lor. Noi trebuie să le vedem schimbările de comportament, de atitudine, orice schimbare majoră. Dacă știi pe cineva care suferă de depresie, trebuie să știi că sprijinul tău este esențial pentru al ajuta să lupte: să-și exteriorizeze sentimentele, să simtă din partea noastră că sunt iubiți, că cineva le poartă de grijă, le este alături, să nu se simtă singuri.

    În România, un milion de români suferă de tulburare depresivă, chiar dacă foarte puţini dintre aceştia sunt cuprinşi în statisticile oficiale ale autorităţilor române şi au beneficiat de tratament şi sprijin psihologic pentru a depăşi boala. Nu există programe care să finanțeze lupta cu această boală, iar din acest motiv stăm mai prost decât ţările africane la acest capitol.

    Depresia are și ea antidotul ei. Câteva ore de sport pe săptămână, o zi de pauză în care efectiv să nu faci nimic, o zi de plajă sau chiar un jurnal personal în care să-âi dau frâu liber gândurilor pot face minuni, spun specialiștii. Un alt mare rol în îndepărtarea depresiei îl au întâlnirile cu prietenii, dar acei prieteni care pot și știu să te asculte…

    În România, din păcate, să mergi la psiholog e o ruşine. Este ca și când mergi la farmacie și ceri prezervative, râde lumea de tine. Totul e tabu la noi, și asta vine – normal – din nivelul de educație. Pentru mulți români, depresia este doar o boală inventată, este ca o „fiță”, iar cum spuneam mai sus, cel mai des este tratată cu „las că-i trece, se smiorcăie aiurea după ăla”…

    Nu doamnelor și domnilor, depresia ucide! Este acel ucigaș tăcut care ne ia prietenii, rudele, cunoștințele și care apoi ne lasă într-o trecătoare stare de șoc. Pentru familii însă, această stare de șoc nu este niciodată trecătoare. Ei vor plânge mereu de acum.

    Oana, tu erai frumosă, erai tânără și plină de viață, erai o călătoare prin această lume, dar o călătoare și prin această viață. Ai iubit viața și ai iubit oamenii din viața ta, iar atunci când ai simțit că nu mai ai ce iubi ai renunțat la cel mai frumos și important dar, ai renunțat la viață…

    Și mai trist este faptul că nu ești nici prima care ai recurs la acest gest, dar nici ultima. „Ucigașul tăcut” este mereu printre noi și atâta timp cât nu ne deschidem ochii, cât nu ne deschidem sufletul, cât nu ne acordăm timp să vedem lăuntricul din oamenii de lângă noi, el va continua să ucidă.

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. Gandurile exprimate de voi fata de Oana, cei dragi, prieteni, cunoscuti, pozele alese, au fost pentru mine o mangaiere, o speranta ca mai exista oameni printre jurnalisti si jurnalisti printre oameni. Va voi citi, pentru ca meritati! Pentru ca va respectati profesia! Sunteti o frumoasa parte a comunitatii aradene!

      +11 voturi
      +1
      -1
    2. Oricâtă fericire se putea citi pe chipul ei …oricâtă opulenta denotă vacantele și ținutele impecabile … In spatele acestor aparente mai mult că sigur că stătea o tristețe covârșitoare. Aceasta tristețe putea veni ori dintr-o dezamăgire supremă ori din suferinta unei boli ..
      Și tind sa cred că sigur este vorba de neimplinirea sufletească alaturi de cel pe care îl dorea că soț. Avea o vârstă totuși … Și dacă totul era perfect acea nunta ar fi avut loc deja …și poate și un copil imediat după.
      Din păcate noi femeile suntem vulnerabile în ceea ce privește artele amorului … Oricât de școlite am fi ..oricât de bogate și frumoase … Tot putem cădea pradă unui bărbat care sa ne terorizeze… Sa ne facă să nu ne mai iubim …sa ne facă să intrăm într-o depresie din care iată ..cum uneori nu mai reușim să ieșim.

      +5 voturi
      +1
      -1

    Scrie un comentariu

    3 + 3 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.