I-a plăcut viața. I-au plăcut lui și altele, că a fost om, nu mașină, dar dintre toate, viața parcă i-a plăcut cel mai mult. Și a trăit-o cu bucurie expansivă, ca și cum ar fi vrut să le spună asta tuturor celor din jurul său. Așa era Nicu, expansiv, fără să fie vulcanic, mereu bine dispus și gata să transmită bună dispoziție.
Chiar și atunci când intrau mai greu banii din publicitate, motiv de presiune asupra lui, exercitat de acționari. Dar Nicu știa cum să „tragă sforile”, găsea mereu cel mai potrivit ton și banii veneau.

De altfel, asta a știut cel mai bine să facă Nicu,

să vorbească cu oamenii, într-un fel special, care-i făcea să se simtă bine în compania lui, chiar și atunci când le cerea ceva. Nu se căciulea, nu se milogea, dar avea un dar al lui de a-i convinge să facă așa cum voia el – în fond, nu voia mare lucru, le făcea publicitate în cel mai puternic ziar arădean al acelor vremuri.

Așa făcea și cu colegii. Fără să certe sau să critice, reușea să ne facă, pe noi, mai tinerii ziariști, să înțelegem cât de important este să scriem „articole bune, de interes”. Pentru că, „măi, așa vine publicitatea”.

Așa era Nicu, un foarte bun negociator. Pentru ziar, pentru colegi sau chiar pentru cunoscuți. Poate negocia și pentru el, dar nu-mi amintesc să fi fost asta o preocupare pentru el. Poate și pentru că a primit de la viață răsplata meritată pentru ceea ce a oferit. Fără să dea din coate, fără să ceară imperativ.

Așa a venit pentru el și deputăția, ca o răsplată, necerută și neașteptată. Practic, Nicu a ajuns deputat înainte de-a fi intrat în politică. A contractat publicitate electorală cu partidul lui Vadim Tudor, iar el s-a oferit să-i ajute ca să „arate cumva” publicitatea aia. Și s-a lăsat convins să apară pe listă, pe un loc considerat „aproape neeligibil”.

Iar în noaptea numărării voturilor m-a sunat: „Măi, f..ă-mă Dumnezeu, am intrat în Parlament”. Avea un fel al lui, special, de a spune acel „măi…”, ce putea fi urmat de orice, că nu te puteai supăra. Părea o vorbă urâtă, dar nu știu cum, spusă de Nicu avea, nu frumusețe, că nu erau chiar vorbe frumoase, de spus copiilor înainte de culcare, dar aveau un farmec pe care numai el îl putea transmite.

Așa era Nicu, cel cu care am fost coleg patru ani și jumătate, la Adevărul și cu care am rămas prieten până când, grăbit, a plecat, probabil tot fără să negocieze. S-a lăsat, iarăși, în seama sorții, convins că și plecarea asta îi va fi tot o răsplată. De ce l-ar duce bunul Dumnezeu, așa repede, tocmai pe Nicu, într-o lume mai rea?

Ce fel de om a fost Nicu Cojocaru? Am să răspund cu o poveste. Una adevărată, cu Nicu și, oarecum, despre Nicu.

În 1997 plecasem de la Adevărul la Observator, lăsând în urmă patru ani și jumătate frumoși, intenși, în care am învățat multe. Am lăsat în urmă și multă nedumerire (se investise încredere în mine) și ceva supărare. Unii dintre foștii colegi chiar nu înțelegeau cum de am putut pleca, unul dintre aceștia fiind chiar Nicu. „Măi, f…ă-te Dumnezeu, nu trebuia să pleci”.

Cele două ziare erau din start nu doar concurente, ci de-a dreptul combatante într-un fel de război fără rost. Deci, orice colaborare era exclusă, iar despre ajutor nici nu îndrăznea cineva să vorbească. Prin ’98 sau ’99, am rămas fără hârtie și practic nu mai puteam tipări ziarul (aveam deja propria noastră tipografie), l-am sunat pe Nicu.

Era deja noapte, poate era cam la fel de noapte ca atunci când m-a sunat el să-mi spună că a intrat în Parlament.

Evident, mi-a răspuns, așa cum o făcea de fiecare dată, indiferent de situație sau de oră. „Măi, f–ă-te Dumnezeu, dacă află Zăvoianu mă omoară”. După câteva minute, totul era stabilit și pregătit. Am luat hârtia cu care am supraviețuit până când a ajuns cea comandată la Letea.

Nu mai știu dacă cei din conducerea ziarului „dușman” au aflat cum ne ajutase Nicu, dar cu siguranță nu a fost „omorât”. Iar după ce i-am restituit hârtia luată cu împrumut, ne-am întâlnit și mi-a spus că el sincer se bucură că a putut să ne ajute. Sigur că putea să n-o facă. Ar fi putut spune orice ca să evite ajutorul.

Dar n-a făcut-o. Pentru că așa era Nicu, dacă putea, ajuta pe oricine. Chiar și pe noi, prieteni dar, în același timp, concurenți.

Rămas bun, prieten și „dușman” drag! Să ai drum lin spre steaua care te-a călăuzit și-n viața pe care ai dus-o alături de noi, cei ce plângem despărțirea de tine. Și să fii convins că poveștile cu și despre tine le vom ține în suflet și-n cutia cu amintiri plăcute.

UPDATE.

Cei ce doresc să-și ia rămas bun de la cel care a fost Nicu Cojocaru, o pot face, începând din această seară (luni, 28 octombrie) de la ora 19, la Casa funerară „Kuki”, strada Cocorilor, nr. 6.

Marți, slujba de pomenire va începe de la ora 19,30, iar slujba religioasă a înmormântării va avea loc miercuri, va începe la ora 12, tot la Casa funerară „Kuki”.

Înmormântarea va avea lor la Cimitirul „Eternitatea” (UTA), miercuri, de la ora 13.