O fotografie publicată de ziarul New York Times, în ediția (tipărită) din 7 martie a generat o anumită stare de rumoare. Este realizată de (foto)jurnalista Lynsey Addario pentru prestigiosul ziar amintit, în localitatea ucraineană Irpin, în timpul unui armistițiu convenit de părțile beligerante pentru evacuarea civililor. Evident, rușii nu s-au putut abține și au tras focuri de mortiere asupra civililor, printre victime fiind și o mamă, împreună cu cei doi copii ai săi și cu un bărbat care a încercat să-i ajute să iasă din zonă. Problema criticilor acestui demers jurnalistic a fost aceea că fotografia a fost publicată fără estomparea detaliilor, neblurată, cum se mai spune (exact cum o puteți vedea mai jos), ceea ce ar fi putut aduce atingere sensibilității unor cititori. Cu tot respectul pentru toți cititorii sensibili, dar ne alăturăm celor care susțin răspicat: acesta este războiul, aceasta este imaginea realității! Iar pentru a nu mai avea astfel de imagini, soluția nu este aceea de a le estompa (blura) sau, mai grav, de a ascunde imaginile, ci de a lupta împotriva celor care au făcut posibile astfel de orori, a celor care le comit și, în mod deosebit, a celor care le-au ordonat. Aici nu mai este vorba despre corectitudine politică, despre strategii sau despre știința comunicării, ci despre crime de război (faptă definită, ca și crima de agresiune de altfel, în Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale). Acest act prin care a fost instituită Curtea Penală Internațională, încheiat în 1998 și intrat în vigoare în 2002, a fost semnat și de Rusia, doar că în toamna anului 2016 și-a retras semnătura (adică, la doi ani după invadarea și anexarea Crimeei). Poate dacă atunci ar fi fost mai atent interpretat gestul „țarului” Putin, nu s-ar fi ajuns la ororile de azi…

Autor: Lynsey Addario, pentru ziarul New York Times

Desigur, sunt anumite situații în care se impune nu doar un mai mare respect față de unele sensibilități, ci și față de protejarea unor interese absolut legitime, cum ar fi cele ale minorilor. Să nu uităm însă că prin ceea ce înseamnă el, războiul încalcă tot ce trebuie respectat, de la sentimente, la drepturi intangibile cum ar fi cel la viață. Și tocmai de aceea, tot ce înseamnă război trebuie arătat lumii așa cum este, fără blurări. Cu toții avem nevoie să cunoaștem (cât de cât) adevărul despre ce înseamnă război și, cu cât vom cunoaște mai mult despre el și despre cei care îl provoacă și susțin, cu atât mai ineficientă va fi dezinformarea – o „armă” extrem de eficientă în orice conflict.

Se știe că dezinformarea este vecină cu informarea, cu marea diferență că în primul caz, realitatea este intenționat și tendențios falsificată, cu intenția vădită de a îndepărta atenția de la adevăr. Am văzut cu toții cum au lucrat serviciile specializate rusești în încercarea de a manipula opinia publică din, practic, toată lumea, am văzut și reacția UE și SUA de blocare a întregului mecanism de propagandă rusesc – semn clar că dezinformarea este cu adevărat o armă. Armă puternică, folosită însă nu doar în război. Și nu este vorba doar despre acele „cârlige” aruncate în spațiul public pentru a testa populația înainte de adoptarea unor măsuri nepopulare (creșteri de prețuri și tarife, creșterea dobânzilor etc.), cât despre ascunderea unor informații despre diferite evenimente, pe care cetățenii au dreptul să le cunoască. Această practică a autorităților de la noi este, evident, o formă, ce s-ar vrea rafinată, de dezinformare, care relevă însă doar micimea conducătorilor respectivelor instituții sau autorități. Și care, totodată, ne îndreptățesc să credem că lipsa apetitului pentru comunicarea sinceră și la timp a informațiilor de interes public ascunde, de fapt, anumite interese pe care noi, cetățenii simpli nu ar trebui să le știm.

Sursa: icmspeaker.com

Vedem de multe ori la „știrile externe” de la televiziuni cum, în unele situații care stârnesc multă emoție publică (crime, violuri, răpiri și altele), persoanele cu responsabilități publice – de la procurori și șefi de poliție, la primari – apar în fața cetățenilor (reprezentați de jurnaliști) pentru a oferi informații, amănunte sau chiar explicații nu neapărat comode. Pentru că așa este normal într-o societate în care democrația nu este doar un cuvânt, într-o societate în care cetățenilor nu li se servesc gogoși despre „liniște și siguranță publică”, într-o societate în care cetățeanul este pur și simplu respectat.

Comunicarea sau „prezentarea la raport” în fața cetățenilor nu este un moft, cum ar fi tentați unii să creadă. Orice faptă ilegală afectează colectivitatea, pentru că aduce atingere unei valori sociale ocrotite de lege (viața, libertatea, proprietatea etc.). Deci, faptele ilegale afectează cetățenii dintr-o anumită colectivitate și de aceea se cuvine să fie sancționate, nu pentru că șeful de post sau inspectorul șef s-au trezit cu fața la cearceaf ori fapta ar fi deranjat pe primar. Iată de ce, atunci când într-o colectivitate se petrec fapte ce încalcă grav o valoare socială, cetățenii trebuie informați cât mai repede și corect posibil. Și nu doar în momentul comiterii faptei, ci și pe parcursul cercetărilor ori a judecății, mai ales acum când procesele nu mai sunt publice din motive legate de pandemie. Este dreptul lor, punct.

Încă nu  s-au stins ecourile condamnării, mult prea blânde, în opinia multora, a autorilor tâlhăriei care, în noiembrie 2020, a zguduit orașul Pâncota. Iată însă că după nici două luni de la condamnarea celor patru tâlhari (dintre care, doi erau polițiști!), primim vestea că o altă tâlhărie, mai gravă pentru că a avut ca urmare moartea victimei, a fost comisă în Pâncota. Este greu de spus dacă blândețea condamnării celor patru i-a încurajat și pe alții să se apuce de tâlhării, dar cu siguranță nu există pâncotan care să nu se gândească la o astfel de legătură. Cert este că o femeie din Pâncota, de 65 de ani a fost răpusă de tâlhari (puteți citi aici). Cel puțin așa am crezut când am aflat de eveniment, adică în 7 martie. Nu mică ne-a fost mirarea când am primit comunicatul de lemn de la IPJ și am aflat că femeia fusese omorâtă în 5 martie! De două zile au avut nevoie toți șefii din IPJ Arad și de comunicatorii lor pentru a face un comunicat plin de „informații” inutile, menite doar să „tragă la kilogram” („sesizat prin apel S.N.U.A.U 112” – vă dați seama că, în mintea lor, se putea face sesizarea, „telefonic” și altfel decât prin apel; „persoană de sex feminin” – deci, nu cadavrul unei femei a fost găsit) sau de prețiozități ușor neconforme cu realitatea  – de exemplu, după înșiruirea tuturor instituțiilor care au scos polițiștii din birouri și i-au trimis la fața locului, ni se spune că aceștia, adică toți, la grămadă și cam în devălmășie (plus medicul legist și procurorul de caz, desigur) „au constatat că cele sesizate se confirmă”, desi doar medicul legist putea să facă o astfel de constatare. Pe tema asta a constatării, ceilalți puteau, eventual, să dea din cap afirmativ, dar în liniște ca să nu deranjeze medicul și procurorul.

Trec peste acel nod lemnos rindeluit întru limba română de toți comunicatorii de la IPJ Arad, nelipsit din vreun comunicat („sub aspectul săvârșirii”), pentru că am mai vorbit despre asta, dar tot degeaba. Pesemne e o măsură de prevenire a eventualelor furturi de inteligență la care s-ar preta „agenturili străine” – cum ar putea să traducă inteligibil sintagma „dosar penal sub aspectul săvârșirii infracțiunii”? După atâta limbă de lemn noduros, finalul trebuia să mai conțină o prețiozitate menită să ridice importanța instituției dincolo de cerul competențelor stabilite prin lege („cercetările fiind continuate în vederea depistării autorului și tragerii acestuia la răspundere”), în realitate fiind cel puțin o jumătate de minciună. Este de la sine înțeles că poliția poate continua cercetările cât vrea, doar că, în materie penală, cercetarea (ca parte a fazei de urmărire penală) nu poate continua în vederea „tragerii la răspundere penală a infractorului” ci, eventual, în vederea trimiterii lui în judecată. Atât. Mai departe este altă fază a procesului penal, cea de judecată și, dacă este cazul, de tragere la răspundere penală, dar asta este treaba Justiției, nu a poliției.

Revin la nelămurirea mea: de ce au avut nevoie, polițiștii de la IPJ Arad de două zile pentru a transmite o astfel de mizerie de comunicat? Sincer, nu-i suspectez de prostie, dar pot să-i suspectez pe șefii Inspectoratului că au avut cel puțin un interes să amâne comunicarea. Înțeleg că în 2020 au lălăit-o pentru că doi dintre tâlhari erau tovarăși de sistem („cadre de nădejde”, ca să fim în ton cu lemnul comunicatului), dar acum? Ori te pomenești că și în acest caz este o „tâlhărie-n uniformă”? De urmărit…

Spuneam că prin alte părți, unde respectul față de cetățean nu este doar trecută în rapoarte ca să mascheze nerezolvarea unor cazuri – mai știe cineva, ceva despre „sub aspectul” atentatului cu bombă? – inclusiv primarii apar la conferințele de presă în care este vorba despre siguranța cetățenilor. În mai puțin de doi ani, într-un orășel din județul Arad, au avut loc două tâlhării, dintre care una soldată cu decesul victimei. Cu toate acestea, în raportul de activitate pe anul primei tâlhării (2020), primarul Dan-Ștefan Pocrișer nu pomenește nimic despre siguranța pâncotanilor. Bine, nici despre Monitorul oficial local nu se spune nimic, nici în raport, nici pe site. Pur și simplu nu există, semn că domnul primar este foarte preocupat nu doar de siguranța cetățenilor care l-au votat, ci și de informarea lor corectă.

Desigur, în materie de siguranță publică putea să apeleze la doamna secretar general, Codruța-Cristina Balint care, dacă sunt corecte informațiile de pe același site fără Monitor oficial local, este absolventă a Academiei de Poliție din București. Dacă de Monitorul oficial local n-are chef, poate ar fi de folos în cercetarea penală…

P.S. A trecut o lună de când i-am lansat Șefului Poliției municipiului Arad invitația de a veni în Vladimirescu să urmărim împreună cum este respectat indicatorul privind restricționarea traficului greu pe strada Gării. Evident, n-a venit, nici n-a spus vreun cuvânt. E drept, câteva zile au dispărut TIR-urile și basculantele, deși n-am văzut picior de polițist pe numita stradă. E clar, telefoanele funcționează. Apoi, au revenit la vechile obiceiuri, fără jenă și fără să fie deranjați, și șoferii de TIR, și polițiștii. Fiind un om bine crescut, eu n-am să-i răspund cu aceeași monedă. Adică, n-am să-l ignor pe domnul comandant și îi voi trimite ilustrate de câte ori va apărea câte-un TIR sau vreo basculantă dincolo de indicator.