Moș Gerilă din 1977, în epoca „alendelonului”

    de Eugenia Crainic | 25 decembrie 2020, 1:46 PM | Blogul Special Arad | Recomandările editorilor

    3

    La fel ca-n zilele noastre, în anii ’70 veneau tot doi Moși la copiii cuminți. Unul acasă și unul la grădiniță sau școală. Diferența era însă că pe cel de la grădiniță trebuia să-l strigăm „Moș Gerilă”, fiindcă, sub regimul fostului dictator Nicolae Ceauşescu, Moş Crăciun a fost înlocuit, vreme de câteva decenii, cu Moş Gerilă, o invenţie prin care comuniştii atei au dorit să şteargă din conştiinţa colectivă sărbătoarea creştină a Crăciunului. În vremea dictaturii Ceauşiste, zilele de Crăciun erau lucrătoare, Moş Gerilă venea adeseori în seara de Revelion, iar Bradul de Crăciun se numea „Pom de iarnă”. Mai mult, dacă până spre sfârşitul anilor ’40 zilele din preajma sărbătorii Creştine a Naşterii Domnului fuseseră „libere”, prima măsură în demersul comuniştilor de a şterge Crăciunul din calendarul românilor a fost transformarea zilelor de 25 şi 26 decembrie în zile lucrătoare. Ca atare, Sărbătorile de Crăciun s-au transformat în Sărbători de iarnă, iar startul acestora se dădea după 27 decembrie, când trecea Sărbătoarea sfântă. Cât despre Moş Gerilă, el venea în ultimele nopţi din an, în 30 sau chiar 31 decembrie.

    Mereu m-am întrebat, copil fiind, de ce Moșul de acasă venea mai devreme decât Moșul de la Grădiniță. Îmi răspundeam singură însă: poate, pentru că sunt doi Moși diferiți; doar se vede clar: cel care vine acasă se numește Crăciun, iar cel de la grădiniță, Gerilă. Asta trebuia să fie. În plus, dacă în Bradul de Crăciun de acasă aveam globuri și beteală, în Pomul de iarnă de la grădiniță aveam doar „saloane”, cum le spuneam noi bomboanelor învelite în staniol colorat și „frănjurit” pe margini, și niște becuri vai mama lor, care nu pâlpâiau deloc, ci doar dădeau o lumina mai difuză, „ca-n cămară la buna”, cum făcusem eu legătura încă de la primul impact.

    Au trecut ani până am reușit să pun mâna pe niște cărți din care să aflu Adevărul despre Marea Sărbătoare a Crăciunului. Nu de alta, dar la biserică ai mei nu mă duceau, fiindcă eram elevă de top și s-ar fi înfuriat partidul și organizația pionierească dacă aș fi fost „îndoctrinată” cu idei religioase, astfel că reușeam să mai aflu câte ceva despre Marele Miracol de Crăciun, Nașterea Domnului, doar de la buna de la Măderat, care mă ducea cu sine la biserică fără să-i pese că ai mei, locuind într-un orășel de provincie la doar trei kilometri distanță, n-o făceau. „Să ne rugăm și pentru sufletele lor, draga bunii, că li se varsă sufletele-n iad dacă-i lăsăm pe dinafara rugăciunii. Hai, spune un Credeu și-un Tatăl Nostru și pentru ei, haida numa’!” – mă îndemna buna Florica, duminica dimineața, în timp ce mă îmbrăca frumos, să mergem la biserică.

    Dar nu despre toate asta voiam să vă povestesc. O fotografie veche, alb-negru, mi-a adus aminte cum a murit, pentru mine, Moș Gerilă și mi-a rămas în inimă, pe veci, Moș Crăciun. La serbarea pomului de iarnă din 1977, care marca ultimul an de grădiniță pentru mine, așteptam toți, cu înfrigurare, să vină Moș Gerilă, așezați pe pernuțe mici, în sala mare de mese, lângă un pom destul de răvășit, dar încărcat cu zeci de saloane colorate. La un moment dat, bucătăreasa a închis lumina din încăpere, lăsând să ardă doar cele câteva becuri oarbe agățate ici-colo prin Pom. În loc de colinde, am fost puși să cântăm un cântecel care semăna cu Jingle Bells de astăzi, doar că era în limba română și în loc de Jingle Bells spuneam „Clopoței, clopoței, veseli clopoței…” Personal, deși vorbeam foarte bine și știam cântece și poezioare cu duiumul pe dinafară, când era despre „clopoței” spuneam, invariabil, „plocoței”. Și asta pentru că mama, care comunica veșnic cu mine și cu fratele meu, pentru a ne determina să vorbim corect și să ne dăm seama de greșeli, avea obiceiul să ne încurce inclusiv cu un joc de tipul: cine-mi spune mai repede cum e corect, clopoțel, plocoțel, coploțel, pocloțel?” Rezultatul a fost, în ce mă privește, că Jingle Bells, varianta românească, a devenit, în interpretarea mea, „Plocoței, plocoței, veseli plocoței…”.

    Și iată-l, uriaș și mult-așteptat, pe Moș Gerilă. Venise. Noi toți, fără să ne ridicăm de pe jos, am început să batem din palme și să scoatem sunete de admirație. Uriașul era cu atât mai apetisant cu cât căra în spinare un sac de rafie uriaș, în care, desigur, avea cadouri pentru fiecare. Au început însă poeziile, cântecele, un program întreg, că Moș Gerilă n-avea obiceiul să scoată vreun cadou din sac fără o întreagă prestație artistică prealabilă. În tot acest timp, de pe podeaua pe care fusesem așezată, îl studiam cu atenție pe noul venit. I-am „avizat” barba albă și bogată, semn că era autentic. Avea ochelari, semn că era bătrân și vedea rău. Avea o cușmă de miel întoarsă pe dos – mă pricepeam, că tata lucra cu așa ceva – semn că vine de la Polul Nord, unde e frig din cale-afară. Purta însă, în loc de costumul roșu, clasic, o șubă de oaie prost tăbăcită, că i se adunau firele de blană în smocuri și puțea a seu de la distanță. M-am înfiorat. Iar ca să fie treaba oablă, când am ajuns la încălțările personajului m-am cutremurat de-a binelea, renunțând brusc să mai cânt sau să mai spun vreo poezie. Moș Gerilă avea un pantof cu talpă normală, iar în celălalt picior, un pantof cu talpă groasă; extrem de groasă. N-am știut atunci de ce ar purta cineva un pantof cu talpă normală și unul cu talpă foarte groasă, fiindcă nu știam că unii oameni pot avea un picior mai scurt și au nevoie de așa ceva. Tot ce mi-a rămas în cap însă a fost că Adevăratul Moș din mintea mea trebuia să fie perfect, egal, simetric, fără niciun cusur. Nu putea purta astfel de pantofi. Și nici o astfel de șubă puturoasă. Astfel că, în ziua aceea de 30 decembrie 1977, în mintea mea a murit Moș Gerilă, rămânându-mi viu, până în zilele noastre, doar Moș Crăciunul de acasă. Ani buni după Moșul acela Gerilă, puțind a seu înțepător de oaie, am refuzat inclusiv să-mi îmbrac „alendelonul” făcut cu dragoste de ai mei, un must-have în Pâncota, unde locuiam, și unde mai toată lumea se ocupa cu producerea și desfacerea vestitelor haine de blană; erau denumite „alendeloane” după vestitul actor francez Alain Delon, devenit în România substantiv comun, din pricina plăcerii cu care purta, în filme, cojoace din blană de oaie.

    Adio, Moș Gerilă! Bună dimineața, Moș Crăciun!

    Foto – Arhiva personală: subsemnata, în brațele lui Moș Gerilă, îmbrăcat într-o șubă puturoasă de oaie.

    Distribuie articolul

    Comentarii

    Scrie un comentariu

    2 + 0 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.