Auzim deseori că „în orașul ăsta nu se întâmplă nimic”, că Aradul e mort din punct de vedere cultural, artistic, creativ. Doar că nu este chiar așa. De exemplu, la Arad se fac și filme, se creează și muzică, ca să nu mai vorbim de artă experimentală / multimedia, o sferă care ne duce automat cu gândul la kinema ikon… dar asta numai în cazul cunoscătorilor. Problema Aradului este publicul, de fapt, publicul care să fie interesat de diferite forme de exprimare artistică, chiar și de cele considerate de unii „mai ciudățele”. Un astfel de public există la Arad, dar este extrem de redus în număr, poate din cauza faptului că mulți nici nu au auzit de artistul X sau Y. Interviul de față intenționează să repare puțin acest minus și are în prim plan un artist arădean independent care activează în trei domenii deodată: film, muzică și artă multimedia, în ultimele două chiar de mai bine de un deceniu.

Mihai Sălăjan (nume de scenă: Selfmademusic sau, mai nou, IIVII II IIVII II) – sau doar Mimi pentru prieteni – compune muzică de mai bine de zece ani, iar de câțiva ani s-a apucat și de film, marea sa pasiune. Muzica lui ar intra în categoria „triphop-downtempo – experimental-electro-acustic – cinematic-cam-pe-acolo”, respectiv vaporwave și synthwave în ultimul timp, iar cele două filme pe care le-a făcut până acum tratează anumite legende urbane și rurale, într-un scurtmetraj narativ și într-un lungmetraj mocumentar „aproape horror”. A obținut și câteva premii cu scurtmetrajul „Libelula” (la festivalul AltCine sau la „Ceau Cinema!”), iar criticul de film Cristi Mărculescu a introdus lungmetrajul „Bodrog” în Top 10-ul său cu cele mai bune filme românești din ultimii 10 ani.

2021 este un an extrem de aglomerat pentru Mihai Sălăjan, dar despre toate astea aflați mai multe în interviul de mai jos:

– Cu ce am putea începe? Muzică, film, artă experimentală. Putem spune că una dintre aceste forme artistice ți-e pe primul loc?

– Aș zice că sunt mai activ din punct de vedere muzical, pentru că e mai facil. Lucrez de unul singur acasă și îmi vine mai des să fac asta. Filmul necesită mai multă pregătire, organizare, ai nevoie de oameni, dar mă pasionează mai mult. Deși am făcut Arte, nu m-a atras niciodată arta statică, adică picturile sau fotografia. Simt tot timpul nevoia să spun o poveste, fie că prin muzică, artă multimedia sau film.

– Aron Biro a scris despre tine în Dilema Veche că produci „muzică pentru filme care nu se pot face” și că din rațiuni bugetare, ești „mai vizibil ca muzician”. Chiar așa e?

– Da, da… a zis bine ce a zis!

– Când ai un proiect care implică și muzică și film, pentru că în cazul tău cele două merg deseori mână în mână, mai întâi se prefigurează sunetul sau imaginea?

– Imaginea. Inclusiv când ascult muzică, tot imagini mi se derulează în cap, îmi închipui tot felul de chestii. Și ceea ce fac, în general, la nivel sonor are o rădăcină cinematică. Și ca sound, și ca structură. Chiar dacă e muzică electronică sau muzică obișnuită, tind să am scenarii în cap, sau povești, o atmosferă, o plimbare, un travel pe undeva. E o emoție care, clar, vine din ceva imagine. E strâns legată de imaginație, aș putea spune.

– Ce fel de sunete folosești în muzică? Instrumentale, generate pe computer sau mostre sonore din natură, din mediul înconjurător etc.?

– O perioadă am lucrat cu librării de Kontakt player, un engine care îți permite să mapezi pe fiecare clapă mai multe sunete. Prin forma asta prinzi natura instrumentului foarte autentic. Asta e o sculă care se folosește și în filme. E o librărie care conține o droaie de sunete înregistrate profesional. O perioadă am lucrat în această zonă fiindcă-mi plăcea acustica instrumentelor cât mai crude, dar acum m-am întors mult mai mult pe zona electronică, mai mult derivată din vaporwave și synthwave. Îmi plac foarte mult sunetele electronice specifice anilor ’80 sau ’90, pline de filtre și efecte, deci nu doar sinteza pură. Nu sunt mare fan al muzicii de synth pur analog. Îmi plac mai mult efectele și distorsiunile, de latura aceea de estetizare a sunetului.

– Cum a fost în pandemie? Ți-a încurcat planurile sau din contră, ți-a oferit mai mult timp să te dedici proiectelor tale?

– A fost foarte fain! M-a pus pe mișcare mai mult. Cumva, am și vrut o pauză de la viața socială, iar Aradul e și limitat într-un fel în ceea ce privește numărul de oameni în public și număr de oameni cu care poți colabora, iar pandemia, chiar când a intrat lockdown-ul, a făcut ca toată lumea să stea acasă și să colaboreze cu unii și cu alții online, că nimeni n-avea altceva de făcut. Atunci am apucat să fac foarte multe lucruri. De altfel, primăvara asta mi s-a părut mult mai haotică decât primăvara de anul trecut. Acum aveai cumva libertate să faci ce vrei, dar până la o anumită oră, nu știai ce să faci sau când să faci și s-a pierdut focusul acela general.

– Din ce văd pe pagina ta de Facebook, pare că ai profitat de anul trecut la maxim, iar acum se fructifică toată munca ta. Ai intrat tare „în pâine” în acest an, cum s-ar spune…

– Da, chiar de anul trecut am început să fiu mult mai activ. Am făcut atât de multe chestii încât acum, pur și simplu, trebuie să le programez ca să le redescopăr ulterior. Am material de scos pentru încă un an și jumătate. Mai lucrez și la două scurtmetraje, la care am amânat producția din cauza pandemiei, deoarece nimeni nu știa ce și cum, fondurile-s ciudate, festivalurile sunt mai mult sau mai puțin închise, nu știi exact care sunt deschise și care nu, așa că nu merită neapărat să mă grăbesc cu ele.

– Fiind regizor, îți place să-ti „regizezi” viața, respectiv proiectele de zi cu zi? Ești un control freak… sau din contră, improvizezi și lași totul să decurgă de la sine?

– Mă duc destul de mult pe improvizație, dar acum, următoarele chestii pe care vreau să le fac vor fi mai puțin improvizate, vor avea un scenariu fix, organizare specifică de film. Cele două scurtmetraje la care lucrez vreau să fie ca la carte. Nu vor fi atât de greu de înțeles precum „Bodrog”, de exemplu. Vor avea un fir narativ mai normal, montaj normal. Unul o să fie un science fiction, iar celălalt… nici nu știu ce-i ăla. E mai mindfuck un pic, un fel de horror psihologic.

– Cât de greu e să produci un film independent în ziua de azi? Care sunt dificultățile de care te lovești, dincolo de partea financiară?

– În mare parte e o problemă financiară. Nu e prea bine dezvoltată latura de producție la noi, nu știu exact unde să caut producție, unde să aplic… Eu mă ocup de partea de creativitate, dar jumătate de treabă din film este partea financiară, care e altă meserie.

– Care sunt subiectele și genurile de film preferate de tine?

– Genurile, clar, horror și SF, cel mai mult. Horror în general, mai ales din valul nou (cam din 2015 încoace), iar subiectele care mă atrag sunt legate de folclor, de diferite mitologii în diferite culturi și părți ale lumii. Sunt mare fan al culturii asiatice, mă uit la majoritatea filmelor horror coreene, indoneziene, japoneze ș.a.m.d. Îmi plac astea cu hauntings și elemente mistice. De exemplu „Hereditary” mi-a plăcut mega mult. Paranormalul mă atrage pur și simplu, în mare parte. E relaxant, cumva. Iar din punct de vedere tehnic, cinematografia e una din chestiile care e „make or brake” pentru mine. Trebuie să arate bine un film, sunt foarte axat pe asta. Intenția mea cu „Bodrog”, mai degrabă decât o poveste anume, a fost să facem un film care să n-arate rău, pentru că majoritatea filmelor românești, până în punctul acela când am început să lucrăm la „Bodrog”, nu prea dădeau esteticii o importanță prea mare. Am zis „bă, chiar și cu scule entry level, acuma poți să faci ceva care să arate chiar super ok”, dacă te gândești un pic cum să tratezi culoarea, dacă ai grijă la frame rate și la toate detaliile tehnice care trebuie luate în considerare când filmezi. Și trebuie să sune bine, pentru că sunetul, în general, e destul de shitty în filmele românești.

– Ești mulțumit de „Libelula” și de „Bodrog”? În sensul că, privindu-le ulterior, ai mai modifica ceva sau au ieșit cum ai vrut?

– Aș modifica la ambele, evident, dar asta e o chestie specifică, deoarece așa mergi mai departe. Adică te uiți la ce a ieșit bine și ce nu ai reușit să faci și vrei să corectezi minusurile data următoare, în următorul film. Asta e și unul din motivele pentru care vreau să fac următoarele două scurtmetraje, vreau să reglez niște chestii care nu mi-au plăcut la celelalte. Și asta va fi, probabil, încontinuu.

– Care a fost feedback-ul pentru „Libelula” și „Bodrog”? Prezență la festivaluri, premii etc.?

– Nu m-am ocupat foarte mult de distribuirea filmului „Bodrog”. A fost mai mult un passion project, adică nu consider că e destinat publicului larg în niciun caz, dar am rămas absurd de surprins cât de bine a fost primit. Nu mă așteptam, pentru că era mai degrabă o „nebunie” făcută de noi, pentru noi, nu am avut intenția de a primi vreo atenție. Mai ales la cei de la DraculaFest le-a plăcut foarte mult. O altă problemă cu lungmetrajele e că la majoritatea festivalurilor, ca să aplici, te costă. Iar când te costă 40 euro pentru fiecare aplicație, mai ales pentru un film de nișă, te mai gândești un pic pentru că nu recuperezi nimic de acolo. De asta există case de producție, care se ocupă de chestia asta. Eu l-am trimis unde am putut, dar sunt foarte puține festivaluri care te acceptă fără bani și nici acestea nu-ți garantează că intră în festival.

– Sunt disponibile undeva publicului larg aceste două filme?

– Da, „Bodrog” are contul lui de YouTube și e acolo, gratuit. Iar „Libelula” e tot pe YouTube, dar prin CinePub, un canal de YouTube de filme românești.

– Ce te-au atras la aceste două locații, blocul Libelula și satul Bodrogu Vechi, ca punct de pornire pentru filmele tale?

– La „Libelula” a fost chestia că-mi plac filmele care se petrec într-o singură locuință. Acesta a ieșit printr-un proiect început de Asociația CitiZenit de a face mai multe filme și Titus Muntean ne-a propus să lucrăm pe echipe. Eu m-am gândit că ar fi fain ca personajul principal să fie un bloc, un bloc care m-a fascinat încă de când eram mic. Avea și cinematograful Dacia înăuntru și știu că primit și niște premii, a fost foarte bine văzut la vremea respectivă din pricina unor detalii, prin faptul că arhitectul, Miloș Cristea, ar fi vrut ca blocul să aibă balcoane, dar comuniștii nu i-au dat buget pentru așa ceva, așa că el a făcut un fel de iluzie optică. De aceea, dacă te uiți de jos, ai senzația că sunt niște balconașe mici. Despre asta i-am povestit și lui Pit (n. red. – actorul Ioan Peter, naratorul filmului „Libelula”) și el a scris o poveste întreagă pe tema asta.

Iar „Bodrog” a venit după ce am fost în vizită la Leac (n. red. – scriitorul V.Leac), care are o casă la Bodrog. L-am ajutat inițial pe Ștefan Tiron să facă un fel de scurtmetraj acolo, care se numește „Iadul verde este noul Rai”, care a fost făcut pentru un festival din Timișoara. E și ăla pe YouTube. Apoi am luat o cameră nouă și i-am propus să facem un film. Am vorbit cu Leac și el a propus ceva poveste cu ceva legendă urbană de acolo… legendă rurală, de fapt, despre un somn gigantic care trăiește sub Mureș. Așa a venit ideea de a crea o „mitologie”, pentru că multe țări au tot felul de monștri și creaturi unice, Loch Ness și Yeti etc. Am vrut să facem una a noastră, a Bodrogului. De aici am pornit, ăsta ar fi fost centrul poveștii. Leac are în film acea rezidență artistică în care atrage artiștii să-i jertfească acelei creaturi a Mureșului. Însă filmul a devenit mult mai abstract pe parcurs. Am lucrat un an la scenariu, eu cu Tiron, și n-am mai apucat să filmăm exact scenariul pe care l-am fi vrut, așa că am ajuns să improvizăm mai mult și doar să sugerăm chestiile astea. Ne-am mai distrat puțin și cu tema artiștilor, artiști care se plâng că n-au fonduri să facă chestii, dar când sunt puși să facă ceva, nu fac nimic de fapt, o ard acolo prin Bodrog, dau dume cu oamenii de acolo și beau. Specific artiștilor, ca să zic așa.

– Criticul de film Cristi Mărculescu a introdus „Bodrog” în Top 10-ul său cu cele mai bune filme românești din ultimii 10 ani, iar recent ai fost invitat la un Studiu de caz prin Zoom, organizat de CESI – Centrul de Excelenţă în Studiul Imaginii, o dezbatere despre eco-horror, mockumentary și indie filmmaking în România.

– Da, lui Cristi îi place foarte mult de „Bodrog”. Iar despre acel „Case Study”… un tip de acolo are un masterat și m-a invitat să țin o prelegere la clasa lui și au participat destul de mulți, peste 20 de oameni. A fost o discuție despre eco-horror, ce este și cam ce presupune. Mai mult nu prea am ce povesti despre asta, înregistrarea ține vreo patru ore. L-am racolat pe Ștefan Tiron, să povestim împreună, dar intenția mea a fost să discutăm liber cu studenții, nu să facem ceva curs special. Mai degrabă am vrut să vedem ce le place, să povestim despre curentele actuale. Nu-s fan al acestei direcții în învățământ în care elevul stă în bancă și profesorul dictează la catedră. Prefer ca elevul să fie implicat, să învețe chestii în timp ce conversezi, să share-uiești informațiile pe care le ai, nu să le bagi pe gât.

– Cum ai ajuns să colaborezi cu Konstantinos Koutsoliotas, cel care s-a ocupat de VFX la „Bodrog”? Un adevărat guru în domeniu la ora actuală…

– Da, Kostas e tare, a făcut parte din echipa care a luat Oscarul la efecte vizuale pentru „1917”, a mai lucrat la „Guardians of the Galaxy” și „X-Men: Dark Phoenix”, printre altele. Eu am ajuns să lucrez cu el după ce am trimis „Libelula” la un concurs online, altCine, și am câștigat premiul cel mare… mă rog, unul din primele premii, erau vreo trei importante… iar aceste premii au fost oferite de diferite companii. Am câștigat titlul „Filmul anului”, iar o parte din premiu consta într-o săptămână de efecte speciale la firma X. Le-am scris, am intrat în legătură cu Kostas prin Skype și am fost blown away amândoi că suntem fix pe aceeași undă, ne plac aceleași chestii, așa că we geeked out timp de vreo oră și jumătate despre all sorts of stuff și mi-a spus că acea chestie de o săptămână îi doar așa un reper cât să calculeze cumva ce ar putea să-mi ofere, dar în rest mi-a spus că o să mă ajute cu orice am nevoie. În același timp, eu n-am vrut să am efecte speciale fără sens. În general îmi place să am intervenții minimale, când vine vorba de efecte. Aportul lui s-a văzut în „Bodrog”, scenele alea cu ochii lui V.Leac și chestia aia de la final, creatura aceea, ca o caracatiță gigantică la care se uită Tiron înainte să dispară. Creatura aia a fost mai complicată, dar el o făcea oricum ca un șablon pentru filmul lui, pentru că la realizarea unui astfel de creaturi digitale se lucrează ca în realitate, are mai întâi un schelet, pe schelet se pun mușchi, grăsime și piele… se lucrează hardcore. După aia am păstrat legătura, am și zis că la următoarele tot așa, o să se bage și el. L-am și vizitat în Belgia, deci o să tot colaborăm, suntem superbuni prieteni.

– Care sunt filmele și regizorii care ți-au lăsat o amprentă masivă asupra ta, despre care am putea spune că te-au „format” ca artist și ca regizor?

– Dacă ar fi să le numesc pe astea din copilărie, ar fi „Alien”, „Total Recall”, „Lost Highway”, „Donnie Darko”… cam pe acolo, că altfel mă pun și turui 200 de titluri și n-are sens. Iar regizori… Ridley Scott, Ridley Scott de vreo patru ori. Ar mai fi Lynch, Mamoru Oshii, Dario Argento, Kevin Smith…

– Îți plac și filmele cu supereroi, dacă am înțeles bine, benzile desenate în general și filmele SF-fantasy precum Star Wars. Dacă ai avea șansa să regizezi un astfel de film, ce ai alege și ce ai face diferit?

– Dacă aș alege un supererou, aș alege ori „Spawn”, ori „The Crow”. În zona aia m-aș băga și, în general, ar trebui să am libertatea de a face ceva mai dark și mai psihologic, n-aș face un blockbuster, deși sunt fan al filmelor de acțiune. Saaaau… sunt foarte mare fan Junji Ito, artist de mangaka, care activează tot așa, pe o zonă dubioasă de cosmic horror, body horror și psichological horror cumva, așa că aș adapta o poveste de-al lui, basically.

– În materie de film, ai vreun proiect – sau vis, mai degrabă – care, din motive tehnice sau financiare, pare deocamdată irealizabil?

– N-aș zice, pentru că ani de zile m-am obișnuit și m-am axat pe ideea de a gândi totul în așa mod încât să pot să fac ceva realizabil și atunci, automat, tot ce gândesc e cum să elimin din probleme, cum să nu fie nevoie de nu știu ce buget, cum pot să șmecheresc chestia respectivă sau, dacă avem costume, cu cine putem vorbi să eliminăm din costuri etc.

– Ai început să faci muzică de vreo zece ani deja. Încă de atunci ai vrut să faci și film?

– Am început din liceu chiar… nu mai știu exact, 2000 și un pic. Film am vrut să fac încă de când eram copil, dar era far-fetched, aparatura era greu de făcut rost, iar școală de regie era doar la București și avea 8 locuri pe an, așa că nici nu m-am gândit să dau p-acolo, sau mai bine zis mi-am scos repede din minte. Dar după aia, pe măsură ce camerele au început să devină affordable, am zis „bă, fuck it! I can have fun acuma”. Și am început să studiez. Eu am făcut Artele la Timișoara, la secția Multimedia, dar în rest sunt autodidact.

– Revenind la muzică, cum ai defini muzica „Selfmademusic”? Ce stări, ce ambianțe o generează și ce anume transmite?

– În general aș zice că e bazată pe nostalgie, cumva mai cinematică. În general prefer să evoce ceva emoții. Nu-mi pot închipui să fac ceva care nu provine din stări emotive. Dar mai mult de atât nu știu cum aș putea să o descriu, I’m just enjoying it și I’m just having fun, nu mă uit foarte critic asupra ei. Îmi iau repere clare, ce-i drept, de exemplu când fac un album, îl fac într-o estetică cât de cât coerentă, nu sar dintr-un gen într-altul. Prefer să fie o chestie unică, chiar dacă lumea din ziua de azi cam pleacă dincolo, se cam îndepărtează de albume și totul e axat pe single. De când e și Spotify, toată lumea ascultă doar câte o piesă. Următorul album pe care-l fac, deși este 80% gata, am să-l scot și eu rând pe rând, clip cu clip. Vreau să fac videoclip la fiecare până când ies toate și abia atunci le voi compila într-un album. În ziua de azi, dacă scoți direct un album întreg, e ca și cum scoți un sezon de seriale pe Netflix și lumea se uită o săptămână, după care s-a terminat.

– Câte albume ai scos deja? Toate sunt în format digital, nu?

– Da, digital. Însă nu le-am numărat… sunt pe Bandcamp toate.

– Și tot ce ai acolo, sunt producții proprii, nu ai mixset-uri?

– Nu, nu, toate-s ale mele, nu fac mixset-uri. Am făcut DJ-ing așa, la party-uri, mai demult, dar mai nou fac doar performance live când sunt invitat la evenimente, cu muzică făcută de mine. În ultimii ani, de fiecare dată când am făcut un live, chiar am creat ceva special pentru acel eveniment.

– Ultimul album este cel făcut împreună cu Alex Halka, care e un Live, de fapt, de la evenimentul kinema ikon, „Ne Vedem Joi”. Care a fost vibe-ul între voi, cum v-ați conectat muzica?

– Am mers într-o singură gamă, să nu ne batem capul prea tare. El a avut un magnetofon și rola lui trecea printr-o chitară, care funcționa ca un fel de tape delay peste tot ce făceam și în același timp ca o dronă over all, care a legat tot sound-ul. În rest ne-am distrat fiecare cu note și synth-uri. Cam asta a fost… și el a mai făcut proiecția, o animație de morphing, practic. A fost interesant pentru că a fost chiar imediat după ce s-a ridicat lockdown-ul și nimeni nu prea știa încă exact cum face, ce face, era cu regulile astea foarte clare cu un metru-doi distanță între scaune, fiecare cu mască. A fost primul meu eveniment în aceste condiții, dar mi-a plăcut pentru că de obicei, când fac un Live, caut locuri unde oamenii poa’ să stea pe scaune, chill, fiindcă nu e un party și nu-i neapărat muzică de zbenguit ceea ce fac eu.

– Ai mai făcut Live-uri în duet, cu alți DJ/compozitori?

– Am mai colaborat foarte des cu Makunouchi Bento, cei care au făcut și soundtrack-ul la „Bodrog”. Înainte să scoatem „Bodrog”, am făcut un mini-turneu în câteva locații, unde am făcut un Live bazat pe soundtrack-ul filmului, în care sunt și bucăți de la mine. Inițial, înainte să vorbesc cu ei, am început eu să fac muzica pentru film, dar apoi mi-am zis că oricum e mai fain să lucrez în echipă, așa că le-am zis, „uitați… eu vă dau scenele și go wild!”. Mini-turneul a ieșit excelent, iar visual-urile erau tot ca un film, format din secvențe care n-au mai intrat în „Bodrog”. Era un visual etnografic, cumva, cu explorarea locului.

– Ce înseamnă numele tău de scenă, „Selfmademusic” și noul tău alter-ego, dacă-i putem spune așa…? Dar pe ăsta tu să-mi zici cum se citește: „IIVII II IIVII II”…

– MIMI. Da, e foarte nou, de anul trecut. Aici aș zice că mai degrabă e o problemă că nu-mi dau seama cum e asta când un artist are un anumit stil și apoi merge într-o altă direcție. Așa și eu cu Selfmademusic. După un timp am zis că vreau să fac altceva, pentru un total alt public, dar ceva care să-mi placă, totuși. Sunt chiar mândru de albumul nou, sub nickname-ul ăstalalt, însă pentru ceea ce o să fac de acum încolo voi reveni tot cu numele Selfmademusic, chiar dacă va fi tot ceva din zona asta mai nouă, ori ceva derivată de acolo. Inițial, tocmai din cauză că suna atât de diferit față de ceea ce am făcut până acum, am zis „hai să-l trec sub un alias”, dar după aia mi-am dat seama că n-are sens. Mă distrează numele „IIVII II IIVII II”, dar evident e problematic, nimeni nu știe cum să-l citească sau cum să-l scrie.

– Dar de ce „Selfmademusic”? Ai vrut să sugerezi ideea că muzica s-ar face de la sine?

– Nu. Inițial, pur și simplu, m-am gândit că aș vrea să am un nume la care să nu-ți dai seama dacă-i un tip sau o trupă. Selfmademusic era din start menit să fie ceva experimental, mult mai avantgarde și-așa… și-mi plăcea ideea că e ceva ce sună de parcă nimeni n-a compus piesele respective. Și e ușor de ținut minte. Dar n-are mai mult în spate decât o latură fonetică, să zicem…

– Noul tău single cu Vlad Rus, „Dark Water”, este prima ta piesă cu parte vocală?

– Am mai avut piese cu voce, de exemplu una cu Cătălin Rulea de la Toulouse Lautrec și mai am una cu un prieten din State, Dean Brady, care e pe albumul cu caracatițe pe copertă. Urmează să mai facem una pentru albumul ăsta nou. Pe albumul nou fiecare piesă va fi cu voce.

– Cum ai descrie stilul muzical pe care-l abordezi pe albumele tale?

– La început a fost experimentală, pe urmă nu știu ce a fost… Ultimele sunt ceva combinație de genuri, triphop, downtempo, experimental, electro-acustic, cinematic, cam pe acolo, iar ceea ce fac de acum încoace e mult mai inspirată din zona vaporwave și synthwave. De altfel, nici nu mai consider că există „experimental”. Nici nu-mi mai place termenul deloc, mai ales că piesele care erau considerate experimentale de prin 2004-2005, au acele elemente muzicale care au început deja să fie prezente și în mainstream, inclusiv la trupe mari și în popul actual sunt beat-uri distorsionate, sincopate și chestii de genul. Deci acele elemente au intrat în conștiința comună, nu mai are sens să-i zici experimental, decât dacă faci ceva complet nou, avantgarde… și care să fie și conceptual. Eu nu-s pe chestii conceptuale, prefer emoțiile și that’s it.

– La începutul lunii trecute ai terminat regia noului videoclip pentru Bones in Butter din Serbia. Cum a început colaborarea?

– Am postat single-ul „Dark Water” pe un site din ăsta unde lumea îți dă pro sau contra, un fel voting de „smash or pass”, și a fost foarte bine primit, iar tipul ăsta, Milutin Krašević, mi-a scris că i-a plăcut clipul și m-a întrebat dacă fac și pentru alții. Am zis că da, sigur… și-mi place mult muzica lui, oricum, îmi aduce aminte un pic de The Church, o trupă new wave din anii ’80. Am început să colaborăm și urmează să-i fac mai multe clipuri la piesele de pe albumul lui de debut. Am făcut deja două și am editat deja al treilea și urmează probabil unul vara asta. Ăla va fi mai complex, o să mă gândesc cum…

– E primul tău videoclip făcut pentru o altă trupă?

– Nu, am mai făcut pentru Mere, în 2015, am mai făcut două la Unity of Opposites și am lucrat pentru Satellites, am făcut un visual pentru tot Live-ul lor de prin 2019. Îmi place să fac videoclipuri, vreau să fac la mai multe trupe, numai că-i dificil, pentru că majoritatea trupelor plătesc din puținul pe care-l fac din concerte. Bugetul pentru videoclip e practic din buzunarul lor, poate chiar din joburi suplimentare.

– Când ai început să activezi în arta vizuală/experimentală? Care a fost prima ta lucrare?

– Am început prin comics-uri mai întâi… alea m-au pasionat și am vrut să fac benzi desenate, până când mi-am dat seama că nu mai vreau să fac benzi desenate. Că e foarte mult de lucru și când eram în liceu era și foarte mult hate pe cultura asta de benzi desenate, erau considerate pentru copii și toți profesorii erau împotrivă. Cumva tot timpul mă luptam cu morile de vânt din punctul ăsta de vedere. Mi-am dat seama că e atât de multă muncă, nobody cares și nu câștigi nimic din chestia asta, așa că am zis fuck it. După aia am intrat în legătură cu cei de la kinema ikon, domnul Săbău mi-a fost profesor de estetică și am început să lucrez cu ei la diferite chestii. Îmi ziceau „fă și tu ceva d-asta”, nu mai știu ce, iar eu am încercat, dar mi-am dat seama că nu-s mare fan de artă din asta statică în general. Printre primele chestii au fost prin 2004 și a urmat o colaborare pe mai mulți ani.

– Aveai pe atunci nickname-ul Artur Ditu…

– Da, da, la un moment dat am lucrat și sub nickname-ul ăla, care vine de la R2-D2, evident.

– Care dintre lucrările tale kinema ikon ți-a plăcut cel mai mult?

– Aș zice clar ultimele două de la kinema sunt preferatele mele, adică concertul cu Alex Halka și „Krilin”. Cea din urmă mi-a plăcut foarte mult cum a ieșit și cum a funcționat, chiar dacă am avut un moment „excelent” pe la 5, când calculatorul s-a decis să-și facă Windows Update, pe proiector, frumos, ceva massive update care a durat vreo 35 de minute și tot trebuia să le zic la oameni că „ne pare rău, asta este… Microsoft”, dar a fost fain, mai ales în condiția asta ciudată cu restricții, cu mască și căldură înăuntru. A venit multă lume și chiar a rămas acolo. Plus că e mult mai fain să lucrez cu cineva, când împarți procesul creativ cu cineva, nu prea mă mai atrage să lucrez singur. Plus că… dacă nu iese excelent, nu-i vina ta!

– Ce proiecte urmează?

– Unu la mână am făcut un album cu Octavian Belințan, cel care mi-a făcut posterul la „Bodrog” și imaginea în general. Cu el am făcut un album lo-fi hip-hop, pe care urmează să-l scoatem anu’ ăsta cândva, după ce Călin Man (n.red. – liderul kinema ikon) va face un videoclip la una dintre piese, ceva cu animație vrem noi. Am albumul meu la care lucrez și cum spuneam, vreau să fac o droaie de videoclipuri, atât pentru mine, cât și pentru cine mai vine. Iar the big shit îi că lucrăm cu Robert Boran la două programe. Unul e „Krilin”, la care am făcut expoziția la kinema ikon și care-i o versiune incipientă, dar acum e aproape gata. O să mă ocup eu să scot o droaie de versiuni și atunci munca artistului va fi jumătate, iar cealaltă muncă va fi a programului, momentan fiind 90% munca programului. Următorul la care lucrăm… nu o să vorbesc despre el, dar pot să spun că se va numi „Keldra” și va fi mult mai complex și se va apropia de animație.

– Cum ți se pare Aradul la nivel artistic? Îi oferă unui artist subiecte, oportunități de exprimare?

– Dacă ar fi să compar cu alte orașe, suntem OK, oarecum norocoși că nu suntem în Târgu Jiu sau Galați sau Brăila, dar Aradul mi se pare genul de oraș care se pretinde ceva ce nu-i. Ar dori să fie altceva… și a fost altceva mai demult, a fost mult mai dinamic, dar a rămas destul de mort din punctul meu de vedere. A devenit un orășel de vacanță sau ceva de genul. Nu prea am ce face aici și chiar mă gândesc să plec în București când se termină cu pandemia. Altfel mi-ar plăcea să fie Aradul ca și Clujul, de exemplu, atunci aș rămâne aici. Dar mai ales pentru oamenii care vor să facă chestii diferite, mai în pas cu vremurile, orașul nu oferă mare lucru și nu prea ai public, toată lumea se cunoaște cu toată lumea. Poți să faci chestii mișto, dar ești limitat. Dacă ai ceva aspirații, te cam îneacă.