Stau, de 14 iulie, ca prostu’, sprijinit în tastatură, cu Num-Lock-ul pornit, special pentru umlaut-uri, ghilimele interioare, apostrofuri și apostrofări. Stau și nu știu de ce să mă apuc. Să scriu de nașterea Revoluției Franceze, de înscenarea de la Tămădău sau de moartea lui Arghezi? De bubele, mucigaiul și… praful ce abundă pe străzile Aradului meu iubit? Cre’ că totuși scriu de ștrand…

Ca arădean din născare, unul dintre reperele copilăriei mele a fost ștrandul. De la 3-4 ani, verile mi-au fost împărțite invariabil între bunici și ștrand. Mi-e greu să aleg câteva argumente din toate câte le-aș avea, dar principalul motiv pentru care plecam din raiul bunicilor, de la țară, să vin în incandescentul Arad era tocmai ștrandul.

Trec peste nostalgie și revin în prezent, încercând să le răspund unor prieteni care mă întreabă de ce nu mai merg la ștrand. Simplu: pentru că nu mi-l mai simt aproape, nu mai mi-e prieten, ci e un fel amic ce merge pe interes. Ostilitatea asta, vădită, o simt încă de la intrare, unde biletul de intrare este de 22 de lei. Student nu sunt, bătrân nu încă, handicapat (urât cuvânt, dar am citat din Hotărârea Consiliului Local) poate că sunt, dar nu mă încadrez, în grup nu-mi place, deci m-aș duce singur. Dar tot nu dau 22 de lei. Și nu de bani e vorba, ci de principiu. Și de logică… Păi, de ce să taxezi cu 22 de lei 1000 de oameni (calcul pur teoretic), când poți să taxezi 10.000 de oameni cu 10 lei (ce ar fi un preț mult mai rezonabil). Așa, în loc de 22.000, încasările ar fi de 100.000. Mergând mai departe pe firul logic, automat ar crește consumul în incintă, atât din parte celor care oricum mergeau la ștrand cât mai ales din partea celor care refuză (ca și mine) prețul prohibitiv al biletului. N.B. Nu sunt specialist în marketing, ci un fel de ageamiu în ale afacerilor. Sunt convins că un comerciant ar aduce și alte argumente, mult mai concrete. Deci, din start, politica de gestionare a ștrandului e ciudată, parcă împotriva arădenilor. Și suntem numai la intrare.

Dar, despre interior, brățări, garduri și alte neajunsuri, săptămâna viitoare. Rămân, deocamdată, cu amara decepție a lui Villon: Dar unde sunt zăpezile de altă dată! Și cu hotărârea de neclintit: ștrandul m-a pierdut de prieten. A devenit prea pe interes…

P.S. Am de gând să abordez un pic și chestiunea transportului în comun. Asta așa, pentru că nici cu tramvaiul nu mai merg. Apropos, m-a întrebat deunăzi un prieten cum se spune corect când e vorba de Arad și tramvaiele sale: transportul în comun sau transportul în comună?