Patriotismul, între stridență și onestitate

De câte ori credeți că s-a împopoțonat Cherecheș cu eșarfa tricoloră?

De câte ori s-a înghesuit Arsene în prima linie pe la festivitățile de 1 decembrie?

Pun pariu că de Ziua Drapelului, Buzatu a fost mereu în primele rânduri.

Traseiștii se înfășoară în tricolor și, la fiecare „regăsire ideologică”, își reafirmă loialitatea față de popor.

Foștii securiști, scurși suav după Revoluție prin „structuri”, sunt convins că au un sentiment al datoriei împlinite. Cântă cu aceeași evlavie „Deșteaptă-te, române!” cum cântau pe vremuri „Trei culori cunosc pe lume”.

Combinagii cu guler alb – fiți convinți că țin mâna la inimă când se intonează imnul.

Degrab -vărsătorii de eurofobie și agendă putinistă, apostolii purității etnice sunt în pelerinaj continuu pe la epicentrele identității acestui popor: pe la Țebea, pe la Alba Iulia, la Gărâna. Înfășurați în tricolor, deversând ură, restaurație și naționalizări.

Ritualul patriotic al oamenilor politici nu este o garanție a bunei credințe, a decenței, ci doar atât: un ritual menit să-i legitimeze. Patriotismul nu înseamnă stridență sau ură; nici infatuare sau aroganță; nici cucernicie tâmpă, lașitate sau extravaganțe ideologice.  

Când vorbim de politică, adevăratul patriotism înseamnă lucruri simple, chiar banale: respectarea contractului social. Adevăratul patriotism înseamnă respect față de aproape, față de comunitate, față de acest popor, de istoria și traumele lui.  

Să poți să privești în ochi, demn, pe cel pe care îl reprezinți; să înțelegi că libertatea e resursa fundamentală a ființei umane.

Să denunți oportunismul, impostura sau hoția.  

Și da, există oameni care dau măsura umanității, repere morale, armătura acestui popor; pentru că da, fiecare popor are eroi pe umerii cărora ne-am pomenit. Sunt mulți, unii uitați. 

Dar pentru că patriotismul e celebrarea memoriei colective a acestui popor, am să închei cu trei nume: Vasile Voiculescu, Nicolae Steinhardt și Corneliu Coposu; pentru că o parte a identității noastre s-a plămădit și în întunericul temnițelor, nu doar la Poarta Cetății sau Câmpul lui Horea.