Credeam că s-a spus totul despre grevă, salarii și meditații, profesori și condiția lor în societatea noastră. Prin urmare, dacă „armele” fiecărei tabere au vorbit până și-au cam terminat „muniția”, n-ar mai fi nimic de spus. Decât, poate, de făcut pentru a pune capăt acestui conflict – iar guvernul dr. Ciucă dă semne că este, totuși, dispus să facă. Și totuși, ar mai fi multe de spus. Și de făcut, desigur.

Probabil, până la urmă guvernul (actual sau rotit) va ceda și doleanțele salariale ale profesorilor vor fi satisfăcute, apoi anul școlar se va încheia cu bine iar din toamnă totul va reintra în normalul cu care ne-am obișnuit în ultimele două, poate trei decenii. Sistemul nu va fi afectat, învățământul va fi în continuare subfinanțat și condus de politruci. Păsărelele, speriate puțin de scuturătura protestelor, se vor așeza iarăși pe crengi, desigur, într-o altă ordine.

Într-o recentă postare pe facebook, scriitorul și profesorul Marcel Tolcea atrage atenția – cu eleganță și umor bine calibrat – asupra unei probleme cel puțin la fel de gravă ca și subfinanțarea. Postarea nu este, cum ar putea părea, antigrevistă și nici nu îl situează pe autor de partea celor care au „executat foc încrucișat” asupra profesorilor greviști (temele sunt cunoascute, deci nu le reiau).

De aceea, precizez că prezentarea postării profesorului Tolcea, nu înseamnă că am schimbat tabăra. Nu voi retracta nimic din ce-a scris în urmă cu două săptămâni, convins fiind în continuare că profesorii merită, nu mai mult respect, ci respect pur și simplu, inclusiv sub forma unei salarizări decente, în raport cu importanța muncii fiecăruia.

Citiți aici: De la doctorița Uzum și greva profesorilor, direct la autismul autorităților 

Voi fi în continuare convins că și cel mai slab pregătit dintre profesori, este mai instruit decât miile de copii care au abandonat școala sau decât absolvenții de liceu, incapabili să scrie corect o propoziție simplă. Vor fi fiind și excepții, nu zic nu, dar regula rămâne valabilă.

În schimb, nu mai sunt la fel de convins că s-a spus tot sau că, indiferent de soarta grevei și a greviștilor, de modificările din guvern ori de alegerea unui alt președinte, discuțiile despre sistemul nostru de învățământ și despre condiția profesorilor ar trebui oprite. Dimpotrivă.

Iată postarea profesorului Marcel Tolcea: „Mi-e foarte teamă că, mult înainte de greva profesorilor, ar fi trebuit să intrăm în grevă noi, cei care am dat drumul către Catedră unor semianalfabeți. Fiindcă așa ne obliga sistemul universitar. Nu am făcut asta. Fiindcă am fost lași. De fapt, fiindcă nu am fi putut face asta câtă vreme salariul nostru depindea de turmele absolvenților ăștia.

Și eu am contribuit la o asemenea hemoragie de absolvenți. Nu din educație, ci din Comunicare. De unii îmi este rușine, cu alții mă mândresc muuult. Vreau să spun asta aici fiindcă asta e situația exactă în universitățile românești. Greu de pus în două pahare”.

Nu fac parte din sistem, dar am avut ocazia să intru în contact cu mulți profesori, pe unii chiar să-i văd în exercițiul funcțiunii. E drept, nu m-au făcut să retrăiesc senzația că m-aș afla în fața unui monument de cultură și înțelepciune. Mai degrabă am avut impresia că mă aflu în fața unui fel de funcționar școlar.

Desigur, am avut bucuria să întâlnesc și profesori remarcabili, dar n-aș putea spune care categorie este mai numeroasă. Probabil cea a profesorilor-funcționari, a tinerilor mai puțin pregătiți și, de ce n-am spune lucrurilor pe nume?, a celor fără chemare pentru această profesie.

Cu „produsele” lor, ne întâlnim zilnic, fie la primării, fie la cabinete medicale sau chiar la școală, la ședințele cu părinții. Pe alții îi vedem la televizor și după o vreme, despre unii aflăm, cu stupoare, că sunt actori cu acte în regulă. Despre politicieni nu vreau să vorbesc acum.

„Autodenunțul” profesorului Tolcea este mai degrabă un semnal de alarmă sau o chemare la repornirea motorului învățământului românesc și așezarea lui pe drumul cel corect. Abia după aceea se va putea vorbi despre reformă, de proiecte de țară și alte căruțe puse înaintea boilor în România educată.

Ar fi fost minunat dacă acest semnal de alarmă ar fi fost tras chiar de greviști sau, de ce nu?, de liderii de sindicat. Probabil s-au temut de reacția părinților sau a societății în general, care ar fi tratat subiectul în regim de breaking news, deși toată lumea cunoaște fenomenul cel puțin din auzite sau chiar a profitat de el. N-a fost să fie.

Bine ar fi și dacă eliberarea învățămâmtului de presiunea obligativității promovării tuturor elevilor ar fi luată în discuție de profesori după ce se va fi terminat greva. Ar fi un semn că profesorii chiar sunt interesați de calitatea învățământului. Este clar că o asemenea decizie nu poate veni decât din interiorul sistemului, nicidecum dinspre clasa politică.

Doar profesorii vor putea pune capăt acestui sistem de promovare obligatorie. O asemenea acțiune ar putea fi înțeleasă și ca o declarație de război împotriva sistemului, dar și ca un moment zero, de asumare a unor greșeli, omenești la urma urmei, moment de la care s-ar putea porni pe un alt drum, fără hârtoapele trecutului.

De altfel, întreaga noastră societate ar avea nevoie de un astfel de moment zero. Pentru că este total neproductiv și chiar lipsit de sens, ca după mai bine de 30 de ani de la căderea regimului Ceaușescu și a Securității lui încă să urmărim dosare de colaborator și să descoperim câte-un „trădător” care a dat cine știe ce declarație în vremea studenției sau a liceului.

Cu siguranță au fost colaboratori odioși, din cauza cărora au suferit oameni. Ăștia, da, trebuie pedepsiți. Dar, dacă până acum nu au fost descoperiți, să mă ierte Dumnezeu dar ar trebui să ne oprim. Pe de altă parte însă, după trei decenii să vii cu mărunțișuri, pare o acțiune pusă la cale doar pentru a destabiliza societatea, un fel de băgat bățul în gard.

Dar toate astea depășesc cadrul unei portări pe facebook, chiar una încărcată de semnmificații, cum este cea a profesorului Marcel Tolcea.