Aparent, între ceea ce a devenit aproape oficial „cazul Uzum” și greva profesorilor nu există nicio legătură. Deși existau zvonuri privind superficialitatea cu care își tratează uneori bolnavii, doctorița Uzum a fost luată în colimator abia după ce o tânără din Arad a acuzat-o public de, să le spunem elegant, manopere medicale deficitare ce i-au pus viața în pericol. Totuși, față de greva profesorilor, este un caz oarecum particular – „oarecum”, pentru că noi informații (e drept, încă neverificate suficient) ar putea avea implicații care l-ar apropia de generalizare.

Citiți aici: „Mi-au spus să-mi pregătesc sufletul pentru înmormântare” – povestea cutremurătoare a unei tinere arădence, Lorena, „paralizată” de un sistem medical putred

În ambele cazuri însă prevalează un autism al autorităților, adică a organismelor chemate să înlăture condițiile ce permit apariția unor astfel de tulburări profesional-sociale. Autism nepatologic, autoimpus, premeditat, cinic. Dacă autismul patologic reprezintă (pe scurt și oarecum brutal spus) acea boală ce se manifestă prin ruperea legăturilor cu exteriorul și retragerea în lumea interioară, autismul autorităților este cu totul altceva.

În primul rând, nu este o boală, ci o atitudine, un mod de a nu interacționa cu populația, de a rupe legăturile cu normalitatea și rânduielile sociale în mod organizat și de a se izola într-o lume cu circuit închis, cu un sistem propriu al valorilor și al lipsei răspunderii de orice fel. O lume paralelă cu realitatea, realitate pe care însă o influențează, fiecare „în limita competențelor legal stabilite”.

Revenim astfel la doamna Uzum. Nu sunt în măsură să-i „judec” competențele profesionale. Fiind însă, conform prezentării de pe pagina uneia dintre multele unități sanitare la care lucrează, „doctor în medicină cu competență în ecografie generală, endoscopie digestivă diagnostică și cancer colo-rectal”, nu am motive să mă îndoiesc, gândindu-mă sau, mai degrabă sperând, că nu s-or da doctoratele și în medicină ca în politică…

Normal, reacțiile foștilor pacienți sunt împărțite. Unii o consideră foarte bună, alții, dimpotrivă – nu am putut stabili o proporție, și nici nu cred că ar avea vreo importanță. La urma urmei, cel mai bun medic este cel în care ai încredere, indiferent pe ce loc s-ar afla în preferințele foștilor pacienți.

Cum nu i-am fost nici pacient și nici nu am întâlnit-o vreodată, nu sunt în măsură să mă pronunț nici în legătură cu comportamentul doamnei Uzum. O fi, așa cum susțin unii foști pacienți, distantă, rece, arogantă chiar. Știu cât de mult contează pentru un bolnav o vorbă bună, spusă din suflet, dar mai știu că toate astea nu sunt trecute în fișa postului de medic.

Desigur, empatia face parte din ADN-ul unui medic cu vocație, dar lipsa ei nu este un motiv de sancționare. După cum nici buna dispoziție nu este. Or, locurile de muncă multiple atrag oboseală și proastă dispoziție, așa că trebuie să-i înțelegem și pe medici.

Mai ales pe cei cu  6 – 7 (șase – șapte!) locuri de muncă, așa ca dr. Uzum, care lucrează la Spitalul județean, la propriul cabinet medical, dar și la mai toate clinicile și policlinicile din Arad. Plus că este și cadru universitar la Facultatea de medicină a UVVG. Programul acesta de lucru este mai degrabă un fel de muncă silnică, pe care însă nimeni nu-l verifică.

Având în vedere că lucrează cu oameni bolnavi, instituțiile statului care verifică programul de lucru al salariaților în general și contractele lor, ar trebui să vegheze la sănătatea acestora în situațiile mai sensibile. Cum să fie lăsat un medic să consulte sau să facă intervenții invazive, cum ar fi colonoscopiile, în condițiile în care lucrează 12, 14 sau poate 16 ore zilnic, timp de mai mulți ani?

Evident că nicio instituție a statului nu s-a sesizat și nici nu se simt responsabile în cazul în care, din cauza oboselii, să zicem, medicul nu ia cele mai bune decizii medicale, iar bolnavul moare.

Poate tot din cauza oboselii cronice, acumulate în anii de muncă „silnică”, doctorița Uzum nu și-a dat seama că un pacient avea Covid și l-a tratat aiurea, pentru ceva probleme intestinale inexistente, până s-a dus omul. A, desigur, tot din cauza oboselii doctoriței, omul a fost supus investigației RMN abia când aproape nu mai avea plămâni…

Probabil doamna manager al Spitalului județean va numi iarăși o comisie secretă care va constata că pacientul a murit pentru că… n-a mai avut zile și că mai sunt ceva probleme minore de comunicare. Asta, desigur, dacă acest caz este real, pentru că n-ar fi exclus ca o altă comisie, a DSP, să constate că așa ceva nu s-a întâmplat și câteva asistente medicale vor fi sancționate.

Instituții iresponsabile, autiste, rupte de realitate, incapabile să-și facă treaba pentru care sunt finanțate din bani publici. Nu doctorița Uzum este vinovată, ci instituțiile statului care o lasă să facă ce vrea, când vrea, în câte locuri vrea.

Profesorii au fost de multe ori în atenția presei, ba pentru sistemul de meditații, ba pentru rezultatele uneori execrabile ale absolvenților de liceu sau facultate. Au fost acuzați, nu chiar fără temei, că au contribuit din plin la popularea sistemului public sau bugetar cum i se mai spune, cu analfabeți funcțional care duc țara de râpă și așa mai departe.

Desigur, o parte din vină le aparține, în principal pentru că s-au complăcut să lase capul plecat la toate imbecilitățile inventate de politicieni, care au impus toate modificările de neînțeles din Educație. Uneori sau, poate, de cele mai multe ori le-au convenit și profesorilor modificările, le-a convenit că nu mai aveau voie să lase repetenți, le-au convenit conducerile slabe ale școlilor, toate numite politic, incapabile să adopte decizii, chiar în condițiile unei legislații precare și de neînțeles.

Posibil să le fi convenit și zvonistica privitoare la salariile mari din Învățământ, poate pentru că astfel nu își mai punea nimeni întrebări privind câștigurile din meditații, de exemplu. Acum însă, cu ocazia grevei, aflăm că „marile salarii” sunt, de fapt, aproape de nivelul minim, cu excepțiile care întăresc această regulă (ale profesorilor cu mare vechime).

Cu toate aceste vini pe care le au, într-o țară în care 18% din populația cu vârsta cuprinsă între 25 și 74 de ani au studii universitare, profesorii trebuie respectați, sprijiniți și plătiți. Apoi, este obligatoriu să fie lăsați să gândească un sistem de învățământ funcțional, performant, la toate nivelurile.

Școlile trebuie organizate ca instituții de sine stătătoare, conduse de directori cu puteri de conducători de instituții, nu de supuși docili ai unor primari sau altor politicieni, mai mult sau mai puțin alfabetizați.

Școlile trebuie scoase de sub păguboasa tutelă a politicului și lăsate să-și gospodărească fondurile, fără intervenția „dezinteresată” și „competentă” a primăriilor. Directorii (sau manageri, ce-or fi fiind) trebuie numiți pe criterii de competență, de consilii de administrație serioase, din care să facă parte și părinții, iar periodic să răspundă în fața acestor consilii. Nu a primarilor sau a altor politruci.

Citiți aici: România, țara din UE cu cel mai mic număr de persoane care au studii superioare 

Desigur, au dreptate cei care susțin că greva nu a fost declanșată în cel mai bun moment, că țara este într-o situație dificilă – mai ales că urmează mult trâmbițata rotativă guvernamentală – și că situația financiară a țării este grea. Ca să nu mai vorbim despre situația elevilor din anii terminali.

Totuși, când ar fi fost cel mai potrivit moment pentru grevă? Poate în vacanță. Dar cine i-ar fi băgat în seamă?

Când a fost în discuție reducerea numărului parlamentarilor, nici n-au vrut să audă. Au intrat într-o stare de autism colectiv, politicienii de toate culorile au făcut front comun împotriva populației și nu au respectat rezultatul referendumului. Nu i-a ingteresat costurile unui parlament supra dimensionat.

Când și-au mărit salariile, iar finanțiștii au tras un semnal de alarmă privind inoportunitatea unei asemenea măsuri, s-au făcut că nu aud. Au transmis doar asigurări că sunt suficienți bani.

Când UE și Banca Mondială au somat România să renunțe la pensiile speciale, s-au dat de ceasul morții să le mențină. Sigur, subiectul pensiilor speciale a fost – și încă mai este – mult dezbătut în spațiul public, dar clasa politică era mult prea „infectată” cu virusul autismului pentru a băga în seamă criticile.

Acum, când profesorii cer salarii decente, nu pensii speciale!, și-au amintit că țara o duce greu banii. Și, fără nicio urmă de jenă, fac apel ba la elevi, ba la părinți. Nu și la presă pentru că nu se face apel la subalterni. Lor, celor din „presa liberă” plătită din bani publici, le dau dispoziții. Și așa se nasc unele campanii de presă împotriva greviștilor în țara autismului politic.