V-am mai povestit despre mine. Mă numesc România, locuiesc pe strada Europa, în capătul ei, și încă lucrez cu toți ai mei la casă. Pe stradă cu mine locuiesc mai multe prietene din copilărie, Italia, Germania, Spania, Franța, și mai multe altele, dar v-am mai spus și despre ele.

Acum am crescut, avem fiecare copiii noștri. Ai mei mai pleacă, se duc prin toate curțile. La Italia le place cel mai mult să meargă, că zic că le face doamna mâncare bună, tot felul de paste și pizza. Dar când mi se întorc acasă, aproape toți au un accent ciudat. Mai am câțiva la care le place să se ducă pe la Germania. Nu știu ce le face, dar ăștia tot la oră fixă mi se întorc acasă. Nu întârzie niciodată. Se duc și pe la Anglia, dar vin acasă și îmi zic că acolo toată ziua udă-n curte și nu le prea place.

Când eram mici ne jucam des, dar mai apăreau și certuri. Țin minte că aveam doar 21-22 de ani când Germania și Italia s-au vorbit să ne ia casele la toți. Au fost certuri mari atunci. La început mai că m-au convins și pe mine să mă bag cu ele, dar mi-am dat seama într-un târziu că ceva nu e bine și împreună cu celelalte vecine le-am bătut pe amândouă. A trecut mult de atunci…

În ultimii ani am tot avut probleme cu copiii. Noi am fost o familie mai săracă, de multe ori nici curent nu am avut, pita o mâncam la rație, iar banii mergeau pe nevoile casei. Nu am apucat să le dau o educație bună la toți copiii, unii dintre ei nici nu au făcut școala. Am și copii la care le-a plăcut școala și au ajuns mari doctori, mari ingineri. Lor le-a plăcut cartea mai mult decât mâncarea, distracțiile, mașinile și alte nebunii.

Când se mai duc pe la Italia sau pe la Franța, uneori se întorc plângând acasă și mă întreabă: „Mamă, de ce toți ne spun că suntem țigani?”

Nu-mi plăcea să-i văd așa. M-am dus să mă plâng și la primar, dar el mi-a zis că așa-s copiii, se mai ceartă. Într-o zi, una din fete, Simona, s-a jucat la Franța în curte cu alte fete de pe stradă. Au jucat tenis și le-a bătut pe toate. I-a plăcut de mică. S-au supărat băieții Franței și au început să strige după ea: „ferraille, ferraille!”, în batjocură. Le-am spus vecinilor, le-am spus iar și celor de la Primărie, dar au zis că nu e nimic grav, că se împacă ei… Într-o altă zi s-a dus Irina pe acolo și s-a jucat cu Carolina, una dintre fetele Franței. „Nu pot să cred că mă bate țiganca asta”, i-a zis Carolina la mă-sa. Mă doare când îmi văd copiii așa… Iar nu a zis nimeni nimic.

Copiii mei nu sunt țigani, nici eu și nici bunicii și străbunicii lor nu suntem țigani. Dar am crescut cu țiganii, i-am crescut la noi în curte pe mulți dintre ei, mulți au plecat pe la Anglia, pe la Italia, pe la Franța. Mai fură de pe-acolo, dar nu toți. Dar am văzut și țigani care-s mai oameni decât mulți dintre domnii ăștia crescuți de Germania, de Austria, de Franța, pe la școli înalte. Avem noi o vorbă, că nu există pădure fără uscături. Așa și cu ei.

Dar acum am un necaz, mare necaz… Ovidiu și cu Sebastian, doi dintre băieții mei, s-au dus la Turcia. La aia în curte tot timpul e bairam și vin mulți, de toate națiile. S-au jucat băieții fotbal. Erau câțiva de-ai lui Franța, care și-au dus și prieteni de pe alte străzi, copii de-ai Braziliei, iar pruncii Turciei și-au dus și ei tot felul de prieteni chiar și din alte sate. Pe margine era unul mai negru la culoare care-l tot înjura pe Ovidiu. Sebastian e mai ignorant de felul lui, de multe ori îi place să se dea mare, câteodată îl și văd cum le vorbește de sus la ceilalți, și prin casă. Îl mai și ia gura pe dinainte. L-a chemat pe Ovidiu la el și i-a spus că „ăla negru” tot înjură. Când a auzit că l-a făcut negru, a sărit ditamai omul ca ars, de zici că i-a furat al meu cârnații din șpaiț.

Imediat toți au sărit cu gura pe Sebastian. Ovidiu tot să-i împace, dar nu a mai avut pe cine, și-au luat lopta și au plecat acasă. Numai baiul e că l-au spus la primar și acum toți vecinii mă acuză pe mine. Vor să mi-l dea pe Sebastian afară de la lucru, nici la fotbal nu vor să-l mai primească, nici nu știu ce o să mă fac cu copilul ăsta.

Eu l-am mai tot certat pe Seba. E mai needucat el și prost la gură, dar nu-i băiat rău. Orice cioară-și laudă puiul, așa și eu cred că Seba nu a vrut să supere pe cineva, că doar e pruncul meu. Noi așa suntem acasă, dacă unui-i strâmb îi zicem că e strâmb, dacă-i șchiop îi zicem că îi șchiop, iară dacă-i albă-i albă și dacă-i neagră-i neagră.

Le-am tot zis la ai mei să aibă grijă ce vorbesc când mai merg la alții, că-s tare supărăcioși toți și nu poți să le zici nimic că imediat sar în sus. Parcă abia așteaptă să zică ceva… A greșit Seba, că l-am auzit și eu, dar i-am zis să-și ceară iertare. Dar mai are de la cine? L-au dat la toți, și la poliție l-au dat, să-l amendeze, să-i ia declarații… M-au mai și făcut de miraz și l-au băgat și pe Seba și pe Ovidiu prin toate ziarele de mi-e și rușine să mai ies pe stradă. Și eu sunt de vină, că nici acum nu știu de ce l-am lăsat pe Seba să meargă acolo.

Când copiii mei au venit acasă plângând că le-au zis ceilalți că sunt țigani, atunci n-a fost niciun bai. Primarul nu s-a băgat că lasă că se împacă ei, poliția a zis că nu-i nicio infracțiune, și am rămas cu necazul și cu lacrimile copiilor mei. Iar eu plângeam seara în palme de dragul lor, să nu mă vadă nimeni.

Acum e atâta scandal de zici că a omorât pe cineva…

Îmi cer eu iertare pentru Sebastian, dar vreau ca de acum înainte toate mamele alea grijulii, că-i Franța, că-i Italia, că-i Germania sau Anglia, Austria sau Spania, să sară tot așa de tare-n sus și când copiii mei plâng că pruncii lor îi numesc țigani pe-ai mei…

Mă numesc România, am casă pe strada Europa și mă necăjesc pentru copiii mei.

Dă-ne Doamne mintea de pe urmă și nu lăsa lumea asta să o ia tot mai razna…