Mi-am reluat în această dimineață periplul meu la pas prin centrul Aradului. Tot din cauză de… contabilă. Mi-am propus să fiu mai atent, să nu ratez nicio eventuală știre, să nu mă uit după „foste” și să nu trec pe „roșu” pentru că nimic pe lumea asta nu mă grăbea.

Astăzi a fost mai lejer și pe ne-înjurate, nici măcar în gând, pentru că era o treabă pe care mi-am asumat-o încă de ieri. Știam și că itinerariul e doar pe jumătate, traseul Teatru – Podgoria, fără retur. Știam și că mă așteaptă o cafea caldă la birou și fața lui Miță cu tot zâmbetul pe ea. Și am ajuns la McDonald’s, turnul pare a fi restaurat, deci și pericolul de a-mi cădea în cap era eliminat. Am trecut și de Segafredo și nimeni nu m-a oprit să mai îmi omor timpul la o cafea. Și cât mi-aș fi dorit…

Pe stradă, la fel ca și ieri: nicio tamponare, niciun scandal, niciun polițist în intersecții, parcă puțin mai mult soare și, nu știu de ce, dar dimineața oamenii par mai veseli. Poate pentru că au scăpat de acasă. Pot și ei să își deschidă în voie telefoanele pe toate aplicațiile care au parole.

Am trecut și de Diplomat Caffe. Nimeni cunoscut… Era clar că mă voi rezuma la cafeaua de la birou, cea cu un leu de la tonomat. Și când să ajung la intersecția dintre strada Andrei Mureșanu și Bulevardul Revoluției, m-a lovit știrea. Dar m-a lovit rău de tot, atât de rău încât mă doare și acum și cred că m-am ales și cu câteva echimoze.

Unii îi denumesc „boschetari”, alții le spun „oameni ai străzii”, unii mai cu suflet zic „săracii oameni”. Cât de săraci să fie oare, cât de rău să o ducă dacă în 16 secunde – hai poate 18 – omul, insul, individul la care fac referire a câștigat 100 de euro? Da, individul din imaginea de mai sus, un tânăr cu un fizic demn de atacant în liga secundă din Franța, poate pe la GFC Ajaccio (să sune mai corsican), cu pantaloni de zici că era Nadal la debuturi, cu gambe construite parcă în sălile de bodybuilding, cu umeri precum cei din pelicula „300” și o sfoară cu medalion la gât de parcă numai ce s-a întors din legiune, a oprit o familie, tata, mama și copilul.

• Dai și mie niște bani de pâine? Se adresa „săracul om”, liderului de grup, adică tatăl.
• Bă, eu îți dau, dar nu îi dai pe droguri!
• Nu, domnuuu, că eu nu mă droghez!
• Uite, îți dau 100 de euro, dar azi să nu mai ceri!

Și i-a dat 100 de euro! O sutăăăă de eeeeuuurooooo! În 16, poate 17 sau 18 secunde! Nu 100 de lei, nu 100 de grame de pâine, nu 100 de grame de parizer, ci chiar 100 de euro!

Nu știu cine era omul, dar părea că banii îl cam dau afară din casă din moment ce i-a dat așa de ușor. Dacă ar fi după mine, mi-a părut unul tocmai venit „dă pă Anglia”, pe care-l aștepta în parcare ML-ul cu număr galben și volan pe dreapta. Dar habar nu am cine era… Nu părea nici prea îmbrăcat, dar nici prost îmbrăcat. Ori nu cunoaște valoarea banului, ori îl face prea ușor, dar cert este că toată faza mi-a produs o mică migrenă. Totul s-a întâmplat la aproximativ doi metri de mine. Evident că nu m-am abținut și am făcut și câteva poze. Cu telefonul meu „moca”, dar le-am făcut pentru că trebuia imortalizat cumva momentul, deși nu am prins chiar darul.

FOTO: Domnul în portocaliu, cu soția și copilul, ori n-avea loc în buzunare, ori l-au dat banii afară din casă…

Și mă țin eu aproape de „atacantul francez”, care pare a fi avut o copilărie mai grea prin suburbii și ajungem, aproape împreună, lângă sediul ING. Acolo aștepta la marginea trotuarului o doamnă așa mai de vârsta a doua, cu un batic în cap care probabil face parte dintr-un cult neoprotestant. „Săracul om” nu s-a abținut:

• Îmi dai doamnă câțiva bani să-mi iau o pâine?

Durerea de cap s-a accentuat instantaneu. Doamna și-a pus protectiv mâna pe poșetă, nu i-a dat nimic, iar eu mă gândeam câtă milă merită acești „săraci oameni” care produc zilnic mult mai mulți bani decât majoritatea muncitorilor din fabricile Aradului. „Săracul om” îi cerea bani unei femei, la un minut și 30 de metri distanță după ce a primit 100 de euro! Cât de scumpă să fie pâinea pe care o mănâncă?

Îmi venea să recurg la violențe stradale, dar nu cred că mă ținea, pentru că fizicul meu este maxim de fundaș stânga sau poate un decar mai tehnic. Mă dobândea băiatul…

Și am venit la birou, nervos, iar aici nici măcar Miță nu era ajuns ca să-i văd zâmbetul pe față.

Nu prea îmi place să folosesc citate, dar mi-a sugerat colega și prietena mea Raluca unul:

„Feriți-vă de cerșetori;  Adevărata sărăcie nu iese pe stradă” – Honore de Balzac

Și atunci la ce bun toate aceste campanii ale Poliției Locale cu „Spuneți nu cerșetoriei”, când tineri, în putere, umplu străzile Aradului și fac 100 de euro în 16 secunde din cerșetorie, la 9.30 dimineața?

Avem deja atâția cerșetori pe centru încât rivalizează cu numărul clienților de pe terasele Aradului la ora 10 dimineața. Pe unii am ajuns să-i și cunosc, cu nume și origini, ba din Brașov, ba din Sălaj, ba de prin Boul Roșu sau Mețianu. Numărul lor crește lună de lună, semn că este o activitate prosperă, prosperă pe prostia noastră, a celor care dăm.

Știu eu un domn din oraș, la care îi spunem edil, care are o altă interpretare: „numărul mare de cerșetori arată că avem un oraș bogat”. Eu atât de deștept nu am fost niciodată încât să spun cu mândrie o asemenea frază…

Și dacă tot e pe bani de dimineață, tu ce vrei să te faci când vei fi mare?