Dino Buzzati – timp de 44 de ani jurnalist, dintre care 25 redactor-şef la Corriere della Sera – obişnuia să îşi încurajeze colegii să scrie şi mai bine, şi mai tăios, şi mai curajos după ce le apărea câte o bombă, o bijuterie sau o nouă lume pe prima pagină, şocându-i cu următorul adevăr: „cel mai vechi lucru din lume este ziarul de ieri!” Adică… mai finuț, dar cum ar veni, tradus în elitista acuzativă de Bujac – nu mi te culci tu pe o ureche o săptămână că ți-a ieșit tunul, te învelești în lauri și alte vicii și ieși din ritmul zilnic şi silnic al scrierii omului despre și de către om… dacă te dai cotidian!
Lăsând la o parte faptul că în spatele şedinţei de redacţie concentrată într-o formulă – ce-i drept, genială, de a taxa mulţumirea de sine – se află o brutală jignire a Istoriei, un  corolar la Teorema lui Buzatti se impune în mod logic: singurul lucru valabil pe care l-ai scris vreodată este cel de azi!
Cuvântul de ieri era perimat încă din modernitatea – ce-i drept, extra-intelectualizată în existenţialismul ei – a anilor  60-70 (Buzzati a murit în 1972), carevasăzică. Niciun adevăr nu durează mai mult decât până ce va fi fost citit. Mai precis: durează de când l-ai scris și până ce a fost citit. După aceea adoarme și moare de plictiseală în mintea cititorului. Încât trebuie și iar trebuie ca, inventând reinventând un prezent cât de cât credibil, să scrii – aproape că nici nu mai contează ce (de cele mai multe ori e bine să te concentrezi pe subiecte la limita cea mai de jos a facilului și vulgarității, din rațiuni de trafic), dar să scrii!
Ignoră că „A trăi înseamnă a croșeta cu intențiile altora” – cum frumos zice Fernando Pessoa, iar a trăi din scris presupune să-ți și cumpere cineva pulovărul… tu croşetează numai!…
Deci, mai vechi decât munții din Centura Barberton din Africa de Sud, mai vechi decât silicatul de zirconiu din Australia, decât archeobacteriile, decât ctenoforele, decât maimuța de acum 50 de milioane de ani, decât Homo Heidelbergensis, decât molidul din Suedia, mai vechi și decât cuneiformele sumeriene, și decât Venus de Cro-Magnon, şi decât oraşul Ierihon (vezi și acest articol) e cuvântul scris ieri… cum ne învață părinții presei contemporane. Concetrarea e pe AZI.

Păi să-l înnoim, atunci… dacă e vechi… și să scriem zilnic ceva nou (cum și frații noștri de la Metallica zic)… e un îndemn nu atât pentru noi și pentru mine… că noi… în speţă, eu… oricum scriem… scriu din setările genetice… iar ăsta nu e un exercițiu de restart al ego-ului. Indiferent despre ce am scrie, oricare dintre noi, când scriem, despre noi înşine scriem: prezentul pe care îl trăieşti şi – mai ales! – te trăieşte SCRIE DESPRE TINE.
Scriu despre tine facturile pe care le semnezi, sms-urile, statusurile de pe facebook, mâna pe care o săruţi şi deopotrivă cea pe care o respingi scrie despre tine, scriu despre tine sărutările şi scuipăturile, rugăciunile şi blestemele, poezia şi logica împreună scriu despre tine, mâncarea şi băutura, sexul şi semnătura… amprenta, legea şi zodiacul… totul scrie despre tine…

Şi o scrie în măsura în care ieri nu mai contează… mă crezi?