Contra democraţiei, de Esteve Soler 
Sala Studio – Teatrul Odeon Bucureşti 
Regia: Alexadru Dabija

Am ştiut din start că voi asista la o minunată suceală din partea lui Dabija şi cred că această dramă absurdă e un foarte bun exemplu pentru a spune asta; cunoscătorii ştiu la ce mă refer. Apoi, chiar dacă n-am văzut mai mult de trei piese până în momentul de faţă, mă îndoiesc să fie vreuna care s-o depăşească pe aceasta, indiferent spre ce aspect ne-am îndrepta atenţia.

Ce mi-a plăcut în mod deosebit a fost simplitatea textului, care a permis actorilor să jongleze şi la capitolul expresivitate.

Aşadar, spectacolul începe cu nişte soţi zâmbăreţi, lipiţi unul de celălalt şi înveliţi într-un fel de pânză groasă de păianjen. Ambii ai fi zis că erau din Familia Addams. Şi-au început discuţiile prin a vorbi despre vot, politicieni, impozite sau parcarea de la serviciu. După care, dintr-o dată, ea îl anunţă că i s-a rupt apa, dând astfel naştere unei fetiţe echipate cu scutec şi ochelari pentru sudură, plină de vinişoare roşii pe mâini şi pe picioare. Capul  crud şi supradimensionat îi semăna şi acesta cu un creier imens.

În momentul în care cei doi îi urează bun venit pe lume, spunându-i „Tu eşti viitorul!”, ea intră înapoi sub pânză şi muşcă picioarele părinţilor, aruncându-le în mijlocul scenei, care acum e plină de sânge.

A doua poveste debutează cu doi tipi arătoşi şi îmbrăcaţi la patru ace, care se lovesc cu nişte semne mari ale luptei pentru viaţă… cum sunt cele împotriva cancerului la sân sau SIDA. Aici vin replici cum ar fi „Ce câştig eu pe lumea asta dacă sunt bun?”, dând startul discuţiilor pe seama capitalismului şi-a egoului unei societăţi de consum invers proporţionale cu bunătatea umană sau cu resursele limitate ale planetei.  În fine, ai fi avut impresia că băieţii se caftesc de-a binelea, pentru că unuia a început să-i sângereze moaca la capătul unei confruntări demne de Jackie Chan.

Urmează o scenă despre care n-am să vorbesc cine ştie cât, în care o musulmancă acoperită cu o burcă îşi ucide soţul fără să vrea, ridicându-şi mâinile roşii în bătaia reflectoarelor ca dovadă. Lângă ea apare un translator cu bască, tenişi şi-un maiou cu „Che Guevara”, care ne explică ce anume vrea această doamnă să ne transmită atunci când nu stâlceşte limba română, punând total aiurea acordurile. Cei doi se înclină-n faţa publicului, noi aplaudăm şi vine un capitalist care ridică degetul mijlociu unei furtuni proiectate pe ecranul-gigant din spatele său.

Patru. Capitaliştii hotărăsc că dacă oamenii se vor revolta, îi vor lăsa fără hrană, medicamente sau tehnologie (netu’ bată-l sărăcia), ca să-i înveţe minte. „Oraşul e al nostru, facem ce vrem cu el”. Unul dintre cele două personaje e mai bătrân, are părul blond, gelat, faţa roşie ca racul şi fumează dintr-o ţigară electronică (mult aclamatul Richard Bovnoczki). Bibliotecile se prăbuşesc cu tot ce e în ele, leagănul e smuls din ţâţâni şi îi face pe oamenii de afaceri să râdă. În fundal apar sonde, fabrici, flori şi libelule.  Capitalistul tânăr şi servil seamănă cu un Igor modern, a cărui menire este să-i facă pe oameni „să creadă că au nevoie de un guvern, să fie obsedaţi să cumpere şi să se fută între ei”.  Prin urmare, el devine politician şi manipulează lumea să catalogheze orice discurs independent drept erezie. Deodată, apare fosta iubită a gelatului, care iese din sacul în care a fost capturată şi îl pune în genunchi, preluând controlul asupra acestuia. „Ai zis că distrugi oraşul ca să nu-ţi mai aduci aminte de mine.” Totuşi, profitorul nostru trece peste ultimul dram de sentiment pe care-l mai are şi o anihilează şi pe ea.

Am ajuns la a cincea parte a piesei, în care un detectiv amnezic vrea să afle ce urmează după cifra 6, sunând în disperare la uşa unei necunoscute. Îi răspunde o duduie care îl ceartă pentru că a îndrăznit s-o deranjeze pentru aşa ceva la miez de noapte.

Apoi intră în scenă şi soţul ameţit de somn, descheiat la toţi nasturii şi cu o burtă bolnavă ieşindu-i din pijamaua de spital. Începe să numere la rându-i, dar nu ajunge mai departe de 6. Astfel, trag împreună îngrozitoarea concluzie că dacă nu află răspunsul, după asta va urma fie infinitul, fie neantul.

Şi ultima istorisire scurtă, adică a şasea, aduce în faţa publicului un adolescent care se joacă Supermario pe un ecran mare cât peretele. Apoi vin părinţii, îi pun în faţă un tort pentru cei optsprezece ani proaspăt împliniţi şi îi dau de înţeles că naşterea sa a fost o greşeală. Pe scurt, îi zic pe şleau că vor să îl ucidă şi c-au vrut s-o facă şi-n trecut, aruncându-l în piscină ş.a („Când statul dă faliment, se fac reduceri de personal.”). Ba mai mult, i-au povestit până şi episodul în care bunicul îl sodomizase în copilărie.

După ce mama încearcă să-l liniştească, explicându-i că totul a fost de fapt o glumă, tatăl acestuia îi arată degetul şi îl împuşcă de două ori în piept. Apoi soţia-i face poze cu „vânatul” şi amândoi negociază cu publicul pentru eventualitatea în care s-ar fi aflat printre noi vreun necrofil cu bani la el: „Poate vrea careva să reguleze cadavrul contra cost…”

Şapte: The End

Foto: Adelina Laura

Text: Iulian Leonard