Cel puțin asta ar fi concluzia ironică a oricărui om cu imaginație, după ce își pune în cap să numere toate spărturile și peticele existente pe drumurile și trotuarele din centrul municipiului nostru european. De ce luăm în considerare doar centrul? Pentru că, după „criteriile” oricărui oraș românesc „care se respectă”, se pare că doar centrul contează. El e punctul de fierbere cultural, locul de promenadă al oricărui turist, el apare în poze pe mapele de prezentare… restul, ce mai contează?

Dar să nu deviem de la subiect. În centrul ăsta de capitală cult-rurală a început, de ceva vreme, un trend care deja se impune ca lege nescrisă, compusă din trei pași simpli de urmat:

Pasul 1. Se asfaltează o stradă, împreună cu trotuarele acesteia => O priveliște frumoasă, civilizată, de care arădenii beneficiază doar câteva săptămâni, hai o lună sau două.

Pasul 2. Cineva își amintește că pe strada respectivă țevile de apă/gaz sunt cam vechi și că trebuie schimbate. Astfel, începe spargerea noului asfalt și se creează o serie de „tranșee” care străbat atât drumul cât și trotuarul.

Pasul 3. După finisarea lucrărilor de schimbare a acestor țevi, se acoperă (atenție!) doar „tranșeele” respective, cu un strat subțire de asfalt, astfel strada rămânând cu aspect de „puzzle” incomplet și, în scurt timp, se crapă sub greutatea roților sau datorită vibrațiilor pământului.

Cel mai nou exemplu de acest fel ar fi segmentul Căii Aurel Vlaicu, dintre Gara CFR și Atrium.

Apoi, ar mai fi recent asfaltatul bulevard Decebal, dintr-un capăt într-altul străbătut de un „tranșeu” de toată frumusețea

Colțul străzii Unirii cu bd. Decebal, unde le-a fost greu să refacă zebra „tăiată” în două…

Bulevardul Vasile Milea, unde a fost lăsat drept exponat artistic un utilaj simpatic

…încă o imagine cu Milea, nocturnă, căci doar atunci poți observa arta abstractă a drumului, ziua fiind camuflată de mașinile parcate.

un exemplu mai vechi, strada Dimitrie Bolintineanu…

Strada Andreescu, pe care au asfaltat-o impecabil, dar au uitat că trebuie loc pentru canale, deci pe alea le-au decupat ulterior.

Tot în zona respectivă, de când Cinematograful Dacia a devenit Casa Domnului, au zis că Domnul are nevoie de o parcare mai de „Doamne Ajută”, așa că au asfaltat-o tare frumos, uitând complet de restul zonei din jurul clădirii, care e destul de circulată. 

Să vedem și o curte de bloc, din plin centru, unde Doreii și-au dat drumul, fără nicio inhibiție, talentului pentru spărturi peste spărturi și peticeli peste peticeli…

Poate credeți că exagerez. Că de fapt nu-i așa de rău… Da, au spart pe ici pe colo, dar, per ansamblu, centrul Aradului arată chiar ok. La o privire fugitivă, situația se prezintă cam așa. Dar când începi să te uiți cu atenție și începi efectiv să numeri peticele și crăpăturile, vei descoperi un Arad al unei realități paralele, în care cârpelile primesc o aură sclipitoare și nu vei mai putea vedea nimic altceva în afară de ele.

De ce ar trebui să ne mulțumim că „măcar au asfaltat”? Cu deviza asta tipic românească de „bine-i și așa, decât nimic”, cum putem avea pretenția să fim considerați de nivel european?

Vă îndemn, plimbați-vă pe oricare dintre străzile orașului și veți vedea cu proprii ochi cât de segmentate sunt! Toate trotuarele și drumurile au cicatrici – martore ale spărturilor, peste spărturi, peste spărturi…

E drept, mai există câteva rămase încă intacte, dar întrebarea este „Până când?”