Jurnal de carantină: nu m-a întrebat dacă m-am spălat pe mâini și s-a autoinvitat la mine acasă. Covid-19, am înțeles mesajul tău, acum lasă-mă în pace!

    de Andreea Daniela B. | 1 decembrie 2020, 11:08 AM | Coronavirus | Reportaj | Topic special

    1

    Coronavirusul, ceva cu care ne-am obișnuit și totuși ni se pare atât de ciudat, o dilemă uriașă și multe semne de întrebare. Mulți încă spun că nu cunosc pe nimeni care să fi avut parte de această infecție, sau poate doar încearcă să trăiască în bula lor acolo unde sunt convinși că nu vor fi atinși de niciun virus. Ei bine, sunt aproape convinsă că până într-o zi, absolut toți vom avea parte de Covid și nimeni nu m-ar putea face să îmi schimb părerea. Câți au avut deja și n-au știut pentru că au suferit o formă fără simptome? Câți vor avea și nu vor ști? Câți au acum și nu știu? Trebuie să ne gândim bine că, exact ca și răceala, pentru că asta spun mulți că este, toți o vom avea mai devreme sau mai târziu.

    La fel am pățit și eu… viața a fost aproape normală, mergeam la muncă, veneam acasă, în weekend-uri ieșeam cu câțiva prieteni, seara vedeam un film și următoarea zi o luam de la capăt. Zilele se scurgeau, lucrurile pentru mine mergeau aproape ca înainte de Covid-19 și am încercat să duc o viață cât mai sănătoasă, să port masca, să nu mă întâlnesc cu prea mulți dacă nu era neapărat nevoie. După toate acestea m-am trezit într-o dimineață, eram plină de viață, am dormit bine și totuși…

    ZIUA 1, primele semne

    Mă ridic din pat în viteză pentru că altfel am impresia că o să adorm la loc și mă apuc direct să aranjez patul. Stop! Ceva nu e bine. Mă doare capul, tâmplele îmi pulsează, strănut. Primul gând a fost că am răcit, dar știam în ce lume trăiesc și cu ce ne confruntăm așa că din clipa aia am știut că urmează să stau singură o perioadă. Răceală sau coronavirus? Deocamdată nu știam, dar bănuiam că e mai mult decât o răceală, nu pățesc să mă doară capul aproape niciodată și durerea pe care o simțeam acum era una nouă pentru mine.

    În singurătatea mea am continuat ziua într-un ritm destul de normal. Am lucrat de acasă, am mâncat ce mi-a poftit inima, un duș rapid și înapoi de unde am plecat. Sincer, până aici nimic nu a fost schimbat, nici măcar singurătatea nu mi se părea atât de rea pentru că oricum făcea parte din rutina mea zilnică, doar seara ies cu prietenii, așa că nu vedeam o problemă majoră în asta. Ziua a trecut repede, nimic schimbat, aceeași durere de cap care nu era prea rea, nouă, dar nu prea rea. Am mai strănutat de câteva ori, seara am văzut un film și m-am pus la somn, ziua mea fiind gata pe la ora 22.00.

    ZIUA 2, fără gust, fără miros, durerea de cap persistă

    M-am trezit la ora 08.00 și am simțit din prima aceeași durere de cap. Nu-i problemă, mi-am făcut siesta de dimineață, apoi am avut o zi extrem de plină. Mi-am petrecut toată ziua în fața laptopului, apoi, undeva după ora 17 am luat telefonul în mână și am continuat seara cu el în fața ochilor. Da, știu, cam dăunător pentru ochii mei, cunosc efectele pe propria piele, dar dependența își spune cuvântul aproape în fiecare zi.

    Acum eram aproape convinsă că e coronavirus. Tușesc de câteva ori, dar iau câteva pastile care se găsesc în orice casă, cumva îmi și trece, mă liniștesc. Mă simt bine, chiar normal, dar durerea de cap rămâne. Mă pun să mănânc și realizez că nu simt foarte bine ce bag în gură. Simt sarea, simt că e condimentat, simt ceaiul că e dulce, dar nu știu dacă e de lămâie, mentă sau altceva.

    Seara mă pun în pat, durerea de cap se simte mai tare, dar reușesc să adorm pe la ora 23.30. Mă trezesc două ore mai târziu și acesta mi-a fost semnul final că răceală nu prea are cum să fie. Am eliminat complet varianta. Simțeam cum mă înțeapă tot capul, tâmplele parcă mă strângeau și am ținut-o așa toată noaptea. Simțeam cum mă ustură sinusurile și aproape fiecare inspirație îmi făcea rău. Dureri din ce în ce mai greu de suportat, îmi era frică să deschid ochii și m-am chinuit să adorm. Nimic. Niciun semn de oboseală, doar durerea care nu îmi mai dădea pace, niciodată nu simțisem așa ceva. A fost o noapte „albă” și grea.

    ZIUA 3, în ciuda faptului că am dormit doar trei ore, rezistam bine

    Ziua trei s-a terminat destul de repede pentru că nu am mai avut nicio problemă nouă după noaptea grea de care am avut parte. Deja era a treia zi de izolare și nu mă simțeam bine, durerea de cap nu dădea semne că vrea să mă lase în pace. M-am bucurat când am realizat că poate aici e maximul pentru mine, poate scap ușor.

    S-a dus ziua rapid pentru că am luat din nou câteva pastile care știam că nu au cum să îmi facă vreun rău, dar drept este că nici nu m-au ajutat extrem de tare. Eram obosită după noaptea nedormită și am reușit să dorm o oră ca să nu mai trebuiască să fac față durerii de cap. Eram sătulă deja de coronavirus și asta în doar trei zile. Am ajuns să mă gândesc cât de naivă eram în zilele în care glumeam și mă întrebam „Oare cât mai e până îmi vine rândul?”. De ce aș fi pus așa întrebări? Ironia era că acum că aveam răspunsul mi se părea că nu-l mai vreau.

    ZIUA 4, rezultatul testării și mult prea multe trăiri într-un timp extrem de scurt

    Da, m-am și testat. Puteam să stau acasă mai departe, să nu intru în contact cu nimeni, să fiu responsabilă și atât, dar voiam să fiu sigură că cineva mă supraveghează cu toate că a patra zi se arăta una bună, să zicem așa. A fost urât, din nou singură, din nou doar eu cu mine și cu gândurile mele.

    Gândurile mele au luptat împotriva mea! Am plâns fără să realizez de ce plâng. Era evident că am Covid, nu se schimbă nimic acum că mi-a sosit și rezultatul, era ca și cum sunt șocată că unghiile mele sunt făcute cu ojă roșie după ce eu am cerut să îmi fie făcute așa. Și am plâns… De mai multe ori. Pe moment nu realizam ce am, dar după ce mi-am revenit am știut ce se întâmplă cu mine. Mă declar dependentă de oameni și deja îmi era dor de toți. Voiam să treacă, să ies, să merg să mănânc în oraș, să îmi simt parfumul din nou, să fac diferența între felurile de mâncare. Îmi era frică de ceva mai rău, poate o să am o formă mai gravă, dar speram că organismul meu și orele de sport făcute o să își spună cuvântul în fața virusului.

    ZIUA 5, DSP, medicul de familie, cursă programată spre Spitalul de Campanie Expo

    A cincea zi nici că se putea să fie mai încântătoare. Mă trezesc, capul începe să mă mai lase, nu mai sunt aceleași dureri, nu mă mai simt așa compleșită de durerea care ținea deja de zile bune, dar eram obosită. Iau niște vitamine, niște pastile, aceleași pastile…și sună telefonul. Număr necunoscut, răspund și o voce prietenoasă de pe cealaltă parte a receptorului se prezintă ca fiind de la DSP Arad. Facem ancheta epidemiologică, vorbim puțin despre contacți, de unde aș fi putut să iau și îmi spune să țin legătura cu medicul de familie. Închid și sun medicul de familie. „Ai fost dusă la teste? Să ți se facă toate examinările?”.. N-am fost. „O să te duci, sun acum la salvare, să te pregătești că o să stai vreo 12 ore”. Știam că o să stau atât, dar nu știam că mă duc, nu știam că mai e o etapă de trecut. Mă sună medicul de familie înapoi, sunt programată pe următoarea zi, o să vină o salvare după mine.

    Mă simt ceva bine, am o tuse ușoară, fără gust și fără miros, dar măcar am scăpat până acum de restul durerilor și e celelalte simptome.

    ZIUA 6, am ajuns la Expo, …

    Ambulanța m-a luat de acasă înainte să se lumineze de zi și m-a lăsat în fața pavilionului B de la Expo Arad unde este amenajat Spitalul Suport. Am intrat, m-a lovit o căldură greu de suportat și nu prea știam cum de. Auzisem că e foarte frig, povești pe care mi le-a confirmat o asistentă de acolo, a fost frig într-o zi, dar s-a rezolvat rapid problema. Am stat în total 12 ore, am vorbit cu doctorul Hreniuc care a trecut pe la fiecare la o vorbă scurtă, a mai înviorat atmosfera de acolo, puțină muzică pe fundal, chiar nu a fost rău deloc, desigur, dacă erai un caz ușor de infectare care te lăsa să stai treaz.

    Analizele de sânge ne-au fost recoltate direct din pat, iar la tomograf am mers pe rând, în grupuri de minim trei, maxim șase. Așteptarea a fost obositoare, dar medicii și asistentele au încercat să facă timpul să treacă mai repede. S-au plimbat printre noi, ne-au monitorizat constant, am mai povestit, ne-am cunoscut unii cu alții, iar dacă începi și vorbești cu cei de acolo o să realizezi că toți treceți prin aceleași greutăți, că asistentele sunt drăguțe și medicilor chiar le pasă dacă te simți sau nu bine.

    Ziua a fost una destul de grea, dar a trecut mult mai ușor decât celelalte pe care le-am petrecut închisă în casă. Din păcate am văzut persoane care au plecat la spital pentru internare și persoane care au avut nevoie de oxigen suplimentar. Erau tineri care se simțeau bine, dar am observat că cei în vârstă fac cu greu față bolii, sunt răpuși de oboseală și majoritatea au dormit aproape toată ziua.

    ZIUA 7, înapoi acasă cu rețeta de medicamente 

    Am scăpat foarte ușor, teoretic… Din fericire analizele au ieșit suficient de bune încât am fost declarată un caz ușor de infectare cu noul coronavirus. Sincer aveam emoții, le-am avut în toate cele 12 ore de stat la Expo, dar și noaptea de dinainte. N-am dormit aproape deloc știind că la ora 6 fix o salvare o să oprească în fața ușii. Era prima dată când urcam într-o salvare și mi-a dat un sentiment de neliniște ore întregi pentru că aveam impresia că asta automat înseamnă că e de rău. M-au trimis acasă cu un tratament ușor care mă ajută să-mi întăresc organismul, însă oboseala și-a pus amprenta și pe mine pentru că după călătoria de la Expo am dormit cam 13 ore legate. Mi-am luat medicamentele de cum m-am trezit și mă bucur doar că nu e vorba de ceva mai grav.

    Ce am făcut însă toată ziua? M-am gândit. Cugetam la ceea ce am văzut la Expo. Paturi, oameni în echipamente speciale care îi feresc de noi, de cei infectați, ace, butoaie cu oxigen, e ciudat. Știți ce am făcut ultima dată când am fost la Expo? Am dansat și am strigat din toți plămânii „La mulți ani 2020!”, mi-am sunat familia, le-am spus tuturor că îi iubesc, am stat desculță fără să mă gândesc că fetele care încă rezistau pe tocuri ar putea să mă calce, am cântat, m-am pozat în rochia de revelion… Cum am ajuns aici? Ce e în neregulă cu anul 2020?

    ZIUA 8, 9, 10, 11… Pare că nu se mai termină

    Ziua a opta, a noua, a zecea și a unsprezecea au semănat aproape izbitor între ele. Nu mai am prietenii care veneau zilnic la mine sau cu care mă întâlneam măcar jumătate de oră ca să stăm la povești, mi-au rămas doar filmele de pe Diva. Mă simt foarte bine, nu mai sunt obosită, nu tușesc și durerile de cap le mai am doar dimineața după ce mă trezesc, dar trec după câteva minute. Ultimele zile mi-au dat senzația că urmează să mă sufoc între cei patru pereți pe care deja îi văd prea des. Nu îmi place ce se întâmplă și parcă nu mai am răbdare, abia aștept să se termine, să revin la viața mea, să fac sport, să mă văd cu cei dragi.

    Partea bună este că mi-a revenit gustul aproape complet și simt mirosurile puternice. După aproximativ o săptămână am început să simt din nou ce mâncam, deci da, apetitul a revenit și el și probabil o să pun la loc kilogramul dat jos. Încerc să nu mă mai gândesc la zilele pe care trebuie să le petrec tot închisă în casă, dar recunosc că număr în fiecare dimineață, ba chiar mă mai uit pe calendar ca să nu cumva să fie mai puține și eu să nu îmi dau seama. Programul din cele patru zile: trezit, medicamente, mâncare, filme, medicamente, mai multe filme, medicamente și somn.

    ZIUA 12, sunt singură

    Ziua a început exact ca toate celelalte. Sunt singură, încă nu m-am obișnuit și vreau să se termine. Am timp să mă gândesc la multe acum care poate cândva vor deveni scrieri. Mă gândesc la bătăliile pe care le ai tu cu tine când te afli închis într-o încăpere, la lucrurile care se întâmplă zilnic și nu le luăm în seamă și la importanța oamenilor de lângă noi. Fizic mă simt foarte bine, psihic nu știu ce să zic. Am avut mult noroc că am trecut prin această infecție atât de ușor, dar pe de altă parte nu a fost simplu deloc. Au fost nopți în care nu puteam să dorm, zile în care timpul stătea în loc, toată lumea se mișca, toți mergeau mai departe și își vedeau de treaba lor în timp ce eu stăteam pe loc. Sunt la vârsta la care nu vreau să mă trezesc la ora 12 pentru că simt că pierd o zi degeaba, îmi place să fac sport, să merg la muncă, nu îmi place să mă simt ca o pasăre în colivie, dar cui îi place?

    ULTIMELE ZILE, 13 și 14! Gânduri, concluzii, schimbarea

    Ultimele zile din această perioadă de izolare au trecut destul de ușor. Am avut norocul că am putut să muncesc de acasă și asta mi-a ocupat mare parte din timp. M-am simțit foarte bine spre sfârșit, aș putea spune că sunt „ca nouă”, dar parcă ceva s-a schimbat. Odată cu acest virus și cu cele două săptămâni de singurătate am realizat mai multe lucruri. Eram fericiți și eram norocoși fără să știm. Anul 2020 seamănă cu unul dintre filmele la care te uiți, dar știi clar că e Science Fiction. Cine s-ar fi gândit că vom ajunge să nu mai avem voie în parcuri după o anumită oră? Cine se gândea vreodată că poliția ne va bate la ușă chiar și zilnic ca să vadă dacă suntem acasă? Cine ar fi crezut că filmul Five Feet Apart (vezi AICI despre ce vorbesc) se va transforma în realitate? Oamenii mor pe capete, adevărate legende pleacă dintre noi (Maradona), sărbătorile nu vor mai fi sărbători și toți sperăm că 1 ianuarie 2021 înseamnă un fel de „delete”, că de acolo totul va dispărea, ne vom relua viețile, ne vom distra din nou, lumea va munci, nu ne vom mai teme… Dar pe cine încercăm să păcălim?

    Anul 2020 a fost unul aproape îngrozitor, din toate punctele de vedere și nu mă aștept ca 2021 să fie cu mult mai strălucit. Pentru moment, dorința mea este ca în 2021 să nu mă reinfectez. Feriți-vă pentru că oamenii au nevoie de oameni ca să supraviețuiască, aveți grijă de voi și scăpați de două lucruri: de infecția cu noul coronavirus și de singurătate. 

     

     

    Distribuie articolul

    Comentarii

    Scrie un comentariu

    7 + 0 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.