Vestea bună cu care încep este că există viață și după alegerile din Duminica orbului. Nu așa de intensă și palpitantă ca-n timpul campaniei electorale și chiar a pre-campaniei, dar e viață. Mai domoală, fără „jurământul de credință veșnică, pe puncte din programul pe 4 ani” al candidaților, fără agitația de pe șantierele electorale sau promisiunile care ne luau aerul. Chiar și fără ronduri, deși n-aș fi depus jurământ că Aradul nu va face implozie dacă Bibarț nu se plimbă bezmetic întru propria-i slavă. Nu a făcut și nici nu va face. Implozie. Ronduri se vor face în continuare.

De obicei viața de după alegeri este încărcată de emoții. Mai mult sau mai puțin sincere. Aflarea rezultatelor, socotelile din „târg”, după socotelile „de-acasă” din timpul campaniei, negocierile febrile pentru formarea noilor majorități din consilii și apoi, cireașa de pe tort: ceremoniile de investire a nou aleșilor (și realeșilor, desigur), în timpul cărora se consumă și ultimele firimituri de minciună electorală. Mai ales în timpul depunerii jurământului: ochii peste cap, mină solemnicoasă, asigurări către cetățeni că nu vor avea altă grijă decât să facă rost de bidoane pentru lapte și miere.

Despre obișnuitele negocieri post-electorale nu poate fi vorba acum – după cum ne-a spus și „primarul tuturor prietenilor săi”. Bine, știam că ‘mnealui nu negociază. Viața ni l-a arătat incapabil să negocieze ceva, dar mereu dispus să accepte ce-au negociat alții pentru el. Falcă, finul sau cine-o mai fi în preajma lui. Acum însă, finul are niște probleme și nu prea are timp pentru a-i și băga în traistă nănașului. Este, după cum a spus, victima unei „campanii de denigrare”…

Sigur că îl credem, doar a depus un jurământ de credință.

Și jurământu-i jurământ, nu vorbă-n vânt. E drept, nu a depus și unul de sărăcie (doar n-a fost călugăr, ci ofițer), nici de corectitudine, dar se subînțelege, nu-i așa?, că n-ar face, Doamne ferește, ceva incorect în scopuri ilegale. Sau, poate, invers, ceva ilegal în scopuri incorecte.

Depun și eu un jurământ ferm, pe succesul în politică al nașului cu ciocan silvic de marcat, că finul nu s-a implicat deloc în „manevre politice”, nici în „manevre” cu justiția, nici, Doamne ferește!, cu diferite firme. Evident, n-a fost implicat deloc, dar absolut deloc în cariera politică a nașului cu ciocan de marcat și nici vorbă, așadar, să-și fi încălcat jurământul.

Amprenta circulară (popular – ciocanul rotund) este un topor care are pe cealaltă parte un fel de ștampilă, de formă rotundă și care are la mijloc o serie unică pentru fiecare ciocan

Sursa: facebook

Și-apoi, dacă și l-ar fi încălcat, ce mare scofală? Deși se consumă multă energie și birocrație pentru solemnintatea depunerii jurământului, ba la investirea miniștrilor, a președintelui sau a aleșilor de tot felul, de la parlamentar, la consilier comunal, ba la angajarea militarilor (în cel mai larg sens, nu doar a celor ce aparțin de „apărare”) sau a funcționarilor publici, jurământul nu are nicio valoare. În afara celei, să-i zicem, artistice.

Am înțeles, în decembrie 1989, încălcarea jurământului de fidelitate față de țară și conducătorul suprem a fost considerat act revoluționar. Prin urmare, o mulțime de securiști, milițieni, militari au trecut peste jurământul de credință și au devenit revoluționari. Sigur, ar fi fost interesant să li se fi explicat românilor cum s-a putut trece peste acel jurământ, fără nicio consecință. De unde era să știm atunci că tăcerea asta a însemnat începutul erei aroganței celor puternici față de noi, amărâții care mai credem în „puterea legii”.

Acum măcar nu există nicio sancțiune pentru încălcarea jurământului sau sperjur, cum i se mai spune. De câte ori a fost deferit Justiție vreun demnitar sau vreun funcționar public, încălcarea jurământului a fost o chestiune ignorată. Da, jurământul nu este decât o formalitate birocratică, de pus la „dosarul de cadre”, o inutilitate menită să îmbrace numirea în funcții într-o mantie fals strălucitoate.

„Jur să respect Constituţia şi legile ţării şi să fac, cu bună-credinţă, tot ceea ce stă în puterile şi priceperea mea pentru binele locuitorilor. . . Aşa să îmi ajute Dumnezeu!”. Acesta este jurământul pe care îl vor depune toți aleșii locali în septembrie. Iar dacă vor face parcuri în loc de drumuri, înseamnă că fie sunt nepricepuți și n-au ce căuta să administraze localitatea sau județul, fie și-au încălcat jurământul (partea cu „binele locuitorilor”).

Nu mai vorbim de respectarea jurământului funcționarilor publici pentru că ne râd și curcile: „Jur să respect Constituţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, să aplic în mod corect şi fără părtinire legile ţării, să îndeplinesc conştiincios îndatoririle ce îmi revin în funcţia publică în care am fost numit, să păstrez secretul profesional şi să respect normele de conduită profesională şi civică. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”.

Câte un „ha” pentru „să aplic în mod corect şi fără părtinire legile ţării”, pentru „să îndeplinesc conştiincios îndatoririle ce îmi revin” și pentru „să respect normele de conduită profesională”, adică, ha, ha, ha, cu nervi după stat la coadă în fața unui ghișeu sau așteptat o lună pentru un simplu răspuns de la primăria lu’ Rond împărat.

În alte vremuri, jurământul însemna anagajarea persoanei, o angajare asumată, cunoscută fiindu-i urmarea în cazul în care nu-și respecta angajamentul. În acele vremuri, onoarea era mai importantă chiar decât viața. Acum, când onoare nu mai există decât extrem de rar, totul se transferă în sarcina divinității (așa să-mi ajute Dumnezeu). Dacă ajută, bine, dacă nu, asta e, „mai mult nu se putea”.

În rest, jurământul este egal cu zero. Verbe ce par înrudite: a jura, a fura, a înjura, a proteja…