„Bolovanii care cad pe noi îi putem lăsa să ne îngroape, ori putem să construim ceva cu ei”, spunea Claudiu Miu, președintele Asociației „Climb Again”, cel care, alături de ASSOC Arad, a organizat evenimentul de ieri seară, numit „Jazz la înălțime”, desfășurat la Filarmonica de Stat Arad, cu invitatul special, pianistul Harry Tavitian. Un eveniment aparte, de altfel, prin care el și colegul său, Cosmin Andron – ghid montan, au adus în lumina reflectoarelor greutățile cu care se luptă în fiecare zi persoanele cu dizabilități.

Claudiu Miu a fost diagnosticat cu atrită reumatoidă în 2010, an în care se afla în plină glorie, votat sportivul anului pe domeniul climbing-ului. În timp ce boala evolua, forța lui se degrada tot mai mult, fiind nevoit să renunțe mai întâi la activitățile sportive, iar pe urmă chiar și la cele mai banale activități cotidiene, ajungând să depindă în totalitate de familie. Nemaiputând să se miște, simțindu-se complet dependent, s-a izolat de lume, alunecând pe panta depresiei. Însă chiar atunci când s-a resemnat, Asociaţia Alpiniştilor din România a venit să îl susțină, oferindu-i sprijin necondiționat. Tot atunci au început să funcționeze și tratamentele, iar durerile au început să dispară. Treptat, a început să meargă și după un timp și-a reluat până și activitatea de antrenor, după care a reușit incredibila performanță de a se cățăra din nou. Claudiu Miu a simțit că experiența prin care a trecut nu trebuia să rămână în van. Faptul că, după ce toate șansele păreau împotriva lui, a putut învinge orice obstacol și și-a refăcut viața, l-a determinat să îi inspire și pe alții.

Aici a intervenit în poveste Cosmin Andon, care este de 20 de ani ghid montan profesionist și alpinist. Îl cunoscuse pe Claudiu în perioada sa de glorie, după care, plecând în străinătate, nu l-a mai văzut un timp. Revenind în țară după câțiva ani, a fost uimit să descopere situația lui Miu și l-a impresionat faptul că o întreagă comunitate de alpiniști,  care prin definiție sunt individualiști, s-au unit să îl ajute. Când s-a întâlnit cu Claudiu, acesta l-a întrebat dacă se vor cățăra împreună, iar Cosmin l-a luat în derâdere, știind că este invalid. Apoi, într-o exediție în Himalaya a întâlnit un indian, pe nume Jaggi, care era și el cu handicap fizic, având o mână mai scurtă, dar care făcea față greutăților la fel de bine ca și ceilalți. Atunci și-a schimat optica și l-au cuprins remușcările pentru gândurile răutăcioase pe care le avusese față de Claudiu.

Întors în țară, i-a propus lui Miu un parteneriat prin care, împreună cu Jaggi, au realizat o expediție în Maroc, pe un traseu extrem de dificil, pentru a demonstra cât de important este sentimentul de independență pentru un om cu dizabilități.

De atunci, Claudiu Miu a demarat un proiect prin care ajută copiii aflați în astfel de situații, insuflându-le încredere și autostimă. „Proiectul este făcut pentru a schimba situația celor cu deficiențe. Oamenii cu dizabilități nu au nevoie de milă. Demnitatea trebuie să ia loc milei!”, a spus Claudiu Miu, dând pe urmă drept exemplu pe un elev de-al lui care este nevăzător. „Alin are 12 ani și se cațără mai bine decât copiii care văd. Este privit cu demnitate și este aplaudat. Niciun copil cu dizabilități care se cațără nu are nicio diferență față de ceilalți”.

Concertul halucinant al lui Harry Tavitian

Harry Tavitian s-a alăturat acestei cauze, prin susținerea unui spectacol numit sugestiv „Jazz la înălțime”. El a concertat imediat după prezentarea proiectului amintit mai sus.

Poate cel mai semnificativ moment al serii poate fi considerat acela când roll-up -ul evenimentului s-a rupt și s-a prăbușit, subjugat de intensitatea trepidațiilor sunetelor (vezi video). Muzica lui Tavitian e atât de complexă, încât e greu de definit. Dar, dacă stăm să ne gândim mai bine, așa e și jazz-ul. După cum spunea și Louis Armstrong, „Dacă vei înteba ce este jazzul, vei rămâne fără răspuns”. Notele care se propulsau din corzile pianului creau o spirală de stări sufletești, aproape nevrotice, de la reverie la tristețe, de la furie la exuberanță. Degetele loveau cu atâta forță clapele, încât notele rezonau la niveluri nefirești prin aer, zguduind sufletele din sală.

Harry Tavitian este asemenea omului de știință nebun care experimentează „chimia” sunetului.  Concertul a fost o frenezie totală, prin freamătul pianului izbindu-se o multitudine de stiluri. De la melodii tradiționale ungurești, armene, imnuri negro-spirituale, ritmuri de rock’n’roll, blues, dar și compoziții metamorfozate de-ale lui Bela Bartok și Anton Pann (despre care Tavitian spunea că i-a fost model pentru felul în care a împletit religiosul cu laicul).

Pianistul își păstrează în continuare, pe bună dreptate,  titlul de „cel mai important jazzman român contemporan” (International Herald Tribune / 19 Oct 1990)