sâmbãtã, 20 iulie, 2024

Special Arad Logo

    Interviu Sidney Kean, după vibrantul „Toby Belch is Unwell”, jucat la Arad: „Când părăsești scena, personajul tău e încă acolo!” | VIDEO

    de Tomck@t | 18 iunie 2024, 12:27 PM | Interviuri | Recomandările editorilor

    0

    Când un spectacol de teatru te face să te pierzi complet în onestitatea răvășitor de captivantă a poveștii, când simți un nod inexplicabil în gât, crezi fără rezerve și savurezi instinctual fiecare cuvânt rostit, râzi neobservat – în primul rând, neobservat de tine însuți – și în același timp plângi cu sughițuri în străfundul gândurilor tale, știi că nu te-ai nimerit la un show ordinar. Sidney Kean, actorul din Țara lui Shakespeare, a reușit să ofere arădenilor o astfel de performanță memorabilă, într-o seară de luni, la Festivalul Underground: „Toby Belch is Unwell”.

    Spectacolul scris de John Knowles și produs de The Fetch Theatre extrage un personaj minor din opera arhicunoscută a lui Shakespeare, „A douăsprezecea noapte”, și îi dă culoare în bezna teatrului. Toby Belch e mizerabil, gonit de lumina reflectoarelor, afundat în alcool, resemnat în amărăciunea-i milenară de după cortine. Hoinărește melancolic pe holurile necunoscute ale teatrului, explorează fiecare colț al acestei lumi nevăzute în care a fost exilat, locul cunoscut doar de el. Locul ascuns de unde aude toate aplauzele, dar care niciodată nu sunt pentru el. Putea fi Hamlet sau Macbeth, sau doar atât i-a fost să fie soarta săracului bufon Toby Belch? Asta ar fi întrebarea. Dar în loc de un răspuns, primim o veritabilă scrisoare de dragoste adresată artei teatrale, în interpretarea magistrală a britanicului Sidney Kean.

    Spectacolul a fost premiat în cadrul Festivalului Underground, cu Premiul mARTA.

    A doua zi după spectacolul din Arad, Sidney Kean a stat puțin de vorbă cu Special Arad:

    – Sunteți pentru prima oară în România?

    – Da. Este chiar prima mea vizită în România.

    – Cât ați reușit să vedeți din acest oraș? Când ați ajuns și cât veți sta?

    – Am ajuns sâmbătă, devreme, adică… la 12, și nu am văzut prea multe în acea zi pentru că am adormit, fiindcă a trebuit să părăsesc Anglia dimineața foarte devreme. A trebuit să plec de acasă la 2 noaptea, ca să ajung la aeroport. Deci am adormit și nu am văzut prea multe. Am văzut interiorul a două… a trei teatre și intenționez să merg din nou, în această seară, să mai văd unul.

    – Avem doar două teatre. Nu știu care a fost al treilea…

    – Am văzut unul într-un depozit și două în Flex.

    – Oh, acela nu e un teatru. E un club, de regulă pentru concerte. Unde ați avut spectacolul dumneavoastră, este, de obicei, un loc pentru concerte și petreceri. Un club rock, de fapt.

    – OK. Nu știu…

    Toby Belch is Unwell - Sidney Kean - The Fletch Theatre - Premiul mARTA - Festivalul Underground

    – Spuneți-ne câte ceva despre dumneavoastră! Despre profesia dumneavoastră, despre cariera de actor.

    – Oh my God… Cât timp ai? … OK. Am început cu adevărat profesional când aveam 20 de ani, lucrând într-o tabără de vacanță, cum e Butlin’s, fiind asistent regizor tehnic. Apoi, pentru trei ani am avut reprezentații săptămânale, ceea ce înseamnă să înveți o piesă, dar făcând repetiții pentru o altă piesă în timp ce montezi piesa. Deci înveți o piesă pe săptămână și abia prinzi un personaj, după care trebuie să îl arunci. Apoi faci un altul și faci același lucru. Și, în mare parte, sunt piese de Agatha Cristie, rolurile pe care le-am avut. Nu s-ar fi atins de chestii ca Pinter, fiindcă sunt prea grele. Nu ai putea să le înveți într-o săptămână, e imposibil. Apoi am început să am două reprezentații pe săptămână și a fost mult mai ușor, după care am început să fac o grămadă de turnee în țară, în teatrele din Anglia și în Scoția în mare parte… și am avut primul meu rol de televiziune acum mulți ani, în 1973. Am făcut destul de multă televiziune, câteva filme… Am fost destul de norocos…

    – Ne puteți da câteva exemple?

    – OK, iată o poveste: am stat în pat, acasă, și a venit o scrisoare sub ușă, un raport de casting, iar un rol cerea caracteristici de mafiot pentru un film cu Charles Bronson. Pe atunci aveam încă păr negru și era ceva și în mijloc… și m-am gândit… am caracteristici de mafiot, pot să joc Mafia… deci am sunat directorul de casting care mi-a spus „Hello!”. Am spus „Bună!”. „Cu ce vă pot ajuta?”, m-a întrebat. Am spus „Am auzit că aveți un rol de mafiot într-un film Charles Bronson” și mi-a spus „Da, avem”. „OK, păi, eu pot fi un mafiot!”. Mi-a spus „OK… cum ați spus că vă numiți”, i-am spus numele și mi-a răspuns „Vino mâine să-l întâlnești pe regizor la Hotelul Hilton, la ora 12. Ah, apropo… sunteți american?”. Am spus „nu, sunt englez”. Și a urmat o tăcere perceptibilă. Și mi-am zis: „Ah, shit, am pus-o!”, dar mi s-a răspuns „OK… hai să-l vezi oricum pe regizor, mâine la 12, la Hotelul Hilton”. Deci m-am dus la Hilton, am ajuns cu o întârziere de 5 minute și m-au trimis sus direct la ușă. Am fost îmbrăcat cu un sacou frumos de tip mafiot, cu cămașă neagră, cravată roz. Am bătut la ușa regizorului, dar era altcineva înăuntru deja. Mi-a spus „Intră!”. Am deschis ușa și m-am încadrat în pragul ușii. Peste șase săptămâni am lucrat în Elveția. Deci da, acela a fost primul meu film. Ba nu, nu a fost chiar primul! În primul meu film doar am stat pe ceva și i-am cântat unei actrițe foarte celebre din Marea Britanie. După aceea am ajuns să fac alte filme, seriale, chestii. Deci da, am fost norocos… că nu le-a păsat să aibă un șarlatan.

    – Care a fost cel mai provocator rol al dumneavoastră? Atât în film, cât și în teatru.

    – Cel mai provocator? … Toby Belch.

    – De ce?

    – Pentru că e prima oară când am făcut un one man show. Iar când amicul meu m-a întrebat dacă pot să-l fac, i-am răspuns „Îți bați joc de mine, așa-i? Tu chiar crezi că pot face asta?” și mi-a spus: „Tocmai l-am citit și eu sigur nu pot. Deci… te întreb? Poți s-o faci?”. Deci am învățat-o. Și am avut emoții ca naiba… dar, da, restul e istorie.

    – Care a fost reacția publicului în Regatul Unit după acest spectacol?

    – Au râs… Au râs, au plâns, l-au iubit, au zis… WOW! Iar reacția mea pentru asta era… pfff… dar, totuși, nu era ca ieri seara! Seara de ieri a fost specială!

    – De ce?

    – De ce?… Joc Toby Belch pentru un public român care, deși avea o traducere pe ecran, nu înțelege în totalitate limba engleză, chiar dacă înțelege perfect Shakespeare. Partea minunată e că râsetele au venit la momentul potrivit.

    Toby Belch is Unwell - Sidney Kean - The Fetch Theatre - Festivalul Underground

    – Eu cred că au înțeles…

    – …Limbajul trupului… nu știu, dar cred că teatrul este universal, iar pentru mine e ceva minunat. A fost o provocare! O provocare pentru mine să joc Toby Belch, seara trecută. Dar într-un sens bun, nu într-un sens rău. Într-un sens foarte bun. Și m-a făcut… umil, foarte, foarte umil să văd acea reacție ieri seara. Extrem de umil, pentru că… nici măcar în Anglia n-aș fi avut acea reacție. Am avut răsetele și ovațiile în picioare și toate cele… dar nu o reacție ca asta.

    – Dar publicul a fost, presupun, semnificativ mai mic în număr aici decât în Londra, de exemplu. Nu-i așa?

    – Nu. Au fost mai mulți.

    – Pe bune?

    – Da! Am jucat și pentru două persoane.

    – Ce ne puteți spune despre teatrul independent din Regatul Unit?

    – Offf… ce aș putea spune despre teatrul independent din Regatul Unit? Încercăm să construim teatrul independent, pentru că toate cărțile de joc ale artei au fost luate. Completezi mase și mase și mase de formulare, completezi bugetul, completezi tot, până la costurile producției, până la recuzită, absolut tot și apoi îl trimiți… și s-ar putea să nu primești grantul, trebuie să bagi banii tăi, iar asta e partea cea mai grea, pentru că ceea ce să întâmplă apoi e că lumea s-ar putea să nu vină să-l vadă, sau vin să-l vadă. Dacă vin să-l vadă, s-ar putea să-ți recuperezi banii. Dacă nu vine lumea, ai pierdut o grămadă de bani. Deci e o luptă. Nu suntem acum precum în Ucraina… ăăă… nu Ucraina! Taci! Pleacă de aici! (n.red. – simulează o ceartă cu drăcușorul de pe umăr) Deci nu e precum în România, suntem acum în situația în care teatrul nu a fost chiar un standard pentru toți cei care au trecut prin școală și toți să fie luați. A fost acea carieră în care ți s-a spus „Oh, nu poți face asta. Nu vrei să faci asta. Nu, nu, nu”. „Ce? Vrei să faci actorie? Pe bune?! Vrei să citești din Shakespeare?! Nu, nu, nu, nu. Nu fă asta! Cine te crezi, ha?”. Deci, duceam o luptă ascendentă cu asta și încă ne luptăm. Fiindcă, cum spuneam înainte, toate granturile au fost luate de la teatrele independente. De fapt, Operei Naționale din Marea Britanie, despre care s-a crezut că este un pilon al marilor companii de teatru, al marilor companii de operă din Londra, li s-ar fi luat totalmente granturile, dacă nu s-ar fi mutat în Manchester. Deci starea teatrului independent în Regatul Unit este, probabil, la fel ca aici. E o luptă pentru bani. O luptă pentru recunoaștere. O luptă pentru crearea a ceva nou, fără să fim atât de subversivi, cum suntem. Nu vrem să fim atât de subversivi. Tot ce vrem e un loc.

    – Competiția e, de asemenea, semnificativ mai mare acolo. Este astfel mai greu rolul vostru, ca proiectele voastre să fie realizate? Sau este un lucru bun că și concurența e mai dură? Adică sunt mulți actori, multe piese, multe teatre…

    – Mereu au fost. Au fost acolo mereu. Este… și nu este. Într-un mod pozitiv, te face să lucrezi mai din greu, într-un mod negativ, lumea este mai egoistă. Trebuie să colaborăm mai mult. Sunt unii care o fac, sunt alții care nu. OK… am făcut un film de scurtmetraj în Italia, în urmă cu mai mulți ani, un film mut, doar cu muzică. O doamnă a organizat un festival de film de scurtmetraj, în Hastings, și m-am înscris cu acest film și… cred că se aștepta la ceva fără valoare, deoarece chiar a venit la mine ulterior și mi-a spus „Sidney, nu credeam că va fi un film atât de bun din punctul de vedere al producției, credeam că e doar un film dintre acelea…”. „Nu. V-am trimis o copie, e evident că nu v-ați uitat la film”. Deci, da, cu astfel de oameni, munca e mult mai grea. Pentru că ar trebui cu adevărat să fim cu toții în colțul celuilalt. Ar trebui să luptăm împreună cu toții, pentru noi, în loc să fim în competiție unul cu altul. De ce ai vrea să fii într-o competiție? Hai s-o facem împreună! Da, OK, dacă mă vei forța, voi încerca să fiu mai bun, voi încerca să fiu mult mai bun decât sunt, dar aș face asta oricum, fără să mă forțezi, deci… asta e partea tristă. Chiar acum am primit un mesaj de la un prieten care îmi spune „Sid, am un alt film în care aș vrea să joci când te întorci”. Am spus „OK, trimite-mi scenariul!”. Despre asta ar trebui să fie vorba. Nu despre oameni care se doboară reciproc, să nu faci parte dintr-un întreg. Iar astfel, în momentul în care ajungi să lucrezi cu cineva, știi că atunci când te uiți în ochii lor pe acel ecran, nu vor încerca să fure toată atenția. Nu vor încerca să te smulgă. Veți fi o comunitate. Împreună. Iar filmul sau spectacolul este acel întreg, nu individul.

    – Care este viitorul teatrului, în opinia dumneavoastră, având în vedere ascensiunea serviciilor de streaming și a internetului etc.? Există un declin semnificativ în Marea Britanie din cauza asta?

    – Da. Este un declin semnificativ în Marea Britanie din cauza asta. În mod ironic, de la un eveniment anume încoace, avem mai puțini turiști în Marea Britanie, deci avem mai puțini turiști care frecventează teatrele, iar englezul de rând, cel pe care-l vezi pe stradă, nu-și permite să meargă. Pentru că biletele sunt al naibii de scumpe. Dacă stai să te gândești, ei câștigă, cât?… 13 sau 40 de lire pe oră, deci trebuie să lucrezi cinci, șase ore, după plata taxelor, să poți să cumperi un loc de sus în teatru. Și mai trebuie să plătești pentru mâncare și pentru chirie și toate celelalte, deci da… s-a produs un declin în rândul publicului englez. Nu în rândul turiștilor. Turiștii pleacă, dar în rândul publicului englez care merge la teatru, care atunci când – și în cazul în care – merge, o face doar cu ocazii speciale. Partea tristă e că – și am auzit asta des de la prieteni – sunt oameni care sunt atât de obișnuiți cu cultura Netflix, stând la televizor, acasă, mâncând chipsuri, zornăind cu pungile, deschizând pungile de chipsuri și ronțăindu-le în mijlocul unor scene la care ar trebui să fie liniște… deci da, chiar cred că Netflix, Amazon, Disney, Apple și toate celelalte fură publicul, dimpreună cu Inteligența Artificială, dimpreună cu jocurile video, cu toate. Există mult mai multe niveluri de divertisment acum și nu au nevoie de atenția ta. Nu necesită neapărat întreaga ta atenție.

    – Deci va supraviețui teatrul? Ce părere aveți?

    – Cred că va supraviețui. Cred că da, deoarece cred că se va închide cercul. Cred că oamenii vor vedea prin AI, în cele din urmă. Vor realiza dintr-odată… „Stai puțin… Am nevoie de interacțiune umană!”. În fine, asta e doar ceea ce cred eu. Cred că avem nevoie cu toții de interacțiune umană. Pentru că altfel nu suntem mai buni decât AI. Vom sta și vom degenera.

    Toby Belch is Unwell - Sidney Kean - The Fetch Theatre - Festivalul Underground (2)

    – V-ați gândit vreodată să regizați un spectacol sau să scrieți o piesă de teatru? Ori vă concentrați doar pe actorie?

    – Nu pot să scriu. Știu asta. Degetele mele știu asta. Creierul meu știe asta. Am încercat.

    – AI poate face asta…

    – Mda, nu. AI nu poate. Poate, dar nu poate! Pentru că i-am spus să-mi dea ceva scris pe un subiect în stil shakespearian și a făcut-o greșit. A scris totul în pentametru iambic. Ceea ce am vrut a fost în stil liber și i-am spus în stil liber, așa că ar fi trebuit să-mi dea într-un limbaj nepretențios, dar n-a făcut-o. Așa că nu poate.

    – Dar regia?

    – Regie… am făcut o dată, la o piesă. Dar apoi a trebuit să merg în India să fac un film, așa că nu am putut să stau să-l văd, deci nu știu ce au făcut actorii. A fost… OK, a fost frustrant, pentru că au fost anumite chestii care m-au enervat la o persoană din distribuție și ori de câte ori i-am spus ce să facă, a făcut opusul. Am zis „Ok, o faci deliberat, deci te las în pace” și nu știu cum a ieșit asta în fața publicului, pentru că nu am fost acolo să-l văd. Aș putea să regizez, presupun, dacă aș vrea, dar frustrările ar fi, cred, prea multe. Pentru că prefer să fac ceva decât să nu.

    – Aveți un rol preferat dintre rolurile dumneavoastră, atât în teatru, cât și în film?

    – Un rol preferat? Oh, Iisuse!

    – Sau mai multe roluri preferate…

    – Ce am jucat sau ce aș vrea să joc?

    (n. red. n-am apucat să-i răspund, a venit deja cu un răspuns)

    – …Shylock! Mi-ar plăcea foarte mult să îl joc pe Shylock. Mi-ar plăcea să joc Petruchio, dar sunt al naibii de bătrân. Mi-ar plăcea să joc, în mod straniu, tatăl Oliviei, Polonius, deoarece consider că este înțeles complet greșit, e un personaj atât de complicat, atât de rafinat, dar dintr-un motiv anume, unii actori îl fac comic, dar el nu e.

    – Dar dintre rolurile pe care le-ați avut?

    – Oh, Dumnezeule, WOW… am jucat un arheolog nebun într-un film numit „Hanuman”, în India, a fost absolut minunat să-l joc. Un nebun de legat. Hristoase… Am jucat antagoniști… niciodată n-am apucat să joc un om normal. Și mă întreb de ce. Trebuie să admit, m-am săturat să tot joc italieni, chiar dacă sunt italian.

    – Sunteți italian? Deci nu v-ați născut în Anglia?

    – Mama mea a fost italiancă.

    – Dar dvs. v-ați născut în Londra?

    – Da. Dar inima îmi e italiană.

    – Ultima întrebare: ce sfat puteți da generațiilor tinere care aleg calea actoriei, calea teatrului sau a filmului?

    – Priviți! Ascultați! Observați oamenii, observați viața, nu lăsați nimic să vă scape fără să îl priviți. Dacă ești într-o sală de repetiții și nu e nevoie de tine, regizorul îți spune s-o ștergi, că altcineva va juca, ridică mâna și întreabă-l „pot să-l privesc, vă rog?”. Fiindcă în nouă din zece cazuri, regizorul va spune da. Trebuie doar să-l întrebi pe actor. Dacă actorul spune da, înveți o lecție. Înveți meserie. Este ușor și lumea va spune… sau… hai s-o luăm așa: Robert de Niro a spus „Dacă vezi ceva ce îți place, ia-l! Fiindcă atunci va deveni al tău!”. Dar nu despre asta e vorba, e vorba de observație, despre a învăța tehnici diferite, despre încercarea diferitelor chestii. S-ar putea să nu poți face ceea ce a făcut cealaltă persoană, dar nu vei ști până nu l-ai văzut făcându-l. Apoi încearcă să o faci tu! Deci asta aș spune tinerilor. Nu ieși pur și simplu din sala de repetiții! Nu te gândi că lași rolul acolo! Nu-l lași acolo. Ceea ce se întâmplă în afara scenei este relevant pentru ce se va întâmpla pe scenă. Când părăsești scena, rolul tău, personajul tău, e încă acolo! Când te întorci pe scenă, este o continuare a ceea ce s-a întâmplat afară.

    Citește și: Fuga în Underground. Un pariu contra cronometru și un bombardament cultural semi-ne(mai)văzut | Foto • Video

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    2 + 0 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.