Cer iertare, nu am ce face, m-a prins și pe mine valul. Înainte de toate cel de căldură, dar în cele din urmă și febra emanată de meciurile campionatului european de fotbal.

Chiar dacă nu mai joc și nici nu mă prea uit la meciurile de la televizor. Eu sunt de modă veche, consider că fotbalul trebuie jucat și văzut la fața locului, iar dacă nu ești în stare, nu te da mare specialist și fotbalist de televizor. Fenomenul e vechi, chiar se întreba cineva deunăzi pe FB – unde altundeva? – dacă mai putem vorbi despre fotbal văzând afacerea, politica și diversele interese care au transformat un joc sportiv în ceva care ține mai mult de formele ușoare ale bolilor psihice de tot felul.

Voi vorbi așadar în continuare despre fotbal, lăsând în pace „aleșii” locali și nu numai, ce să le mai faci acum, după alegerile care de fapt nu s-au terminat încă – se vor termina de tot la toamnă spre iarnă –, și pe urmă au intrat și ei în vacanță, se uită la meciuri, ne dau sfaturi și lozinci pe FB, fără să mai vorbim de pozele din care reiese cât de bine o duc ei.

Îi puteam vedea peste tot, pe Transfăgărășan, pe Litoralul Vestului la Ghioroc sau la concertele care s-au mutat în Piața Catedralei. Să vedem dacă și concertul de Anul Nou se va organiza acolo, în efortul bibicesc de a mătura sub preș mizeria produsă de afacerile administrativo-politice care omoară de peste treizeci de ani orașul.

Imaginea se compune din fotografii postate de cei pomeniți, fotografii despre care cei în cauză nu știu ce reprezintă de fapt. Fiindcă dacă ar ști nu le-ar pune la vedere. Asta este șpilul cu fotografiile: arată și ceea ce nu vede cel care le postează. O rochie ridicată prea tare, mai mult decât provocator, pantofi care nu se potrivesc la pantaloni, zâmbete care spun altceva decât intenționează cel care zâmbește.

Nimic deosebit, site-urile sociale reprezintă tocmai normalizarea anormalului, transformarea penibilului în simpatic, repovestirea realității la nivelul înțelegerii celui care postează. Așa că mai bine revenim la fotbal, din moment ce îi găsim pe cei pomeniți și acolo, dacă nu altfel, măcar cu un „Hai România!” sub propria fotografie.

Calificarea României din grupă, chiar de pe primul loc, a schimbat percepția generală. Cea mai „ieftină” echipă din turneu joacă astăzi cu una care chiar dacă nu mai este ce a fost odată, reprezintă încă o forță în fotbalul mondial. Am specificat ieftină absolut conștient de posibila supărare la cei care ne văd deja în finala cu Spania, însă asta este: dincolo de imagine – învățăm asta de vreo 20 de ani fără să ne prindem – se află realitatea: valoarea de piață a lotului echipei noastre este pe ultimul loc din turneu, performanța calificării fiind cu atât mai mare. Și mai este ceva: fotbalul jucat de selecționatele naționale diferă mult de cel jucat la nivel de echipe din diferitele campionate.

Îmi permit să afirm că este mult mai aproape de fotbalul adevărat, cel nepervertit de afacerea care domină campionatele. Jucătorii din națională nu joacă împreună decât pentru scurtul timp al pregătirii și al turneului. E vorba de cel mult câteva săptămâni. Echipa astfel formată este de multe ori una a întâmplării și a circumstanțelor. Ceea ce face ca această echipă să fie altceva decât suma valorii jucătorilor săi, rolul antrenorului, al selecționerului fiind decisiv. În scurtul timp cât îi ai la dispoziției, numai de tine, antrenor, depinde cât reușești să scoți din ei. Să faci din ei o echipă care este sub, la, sau mult peste suma valorică a jucătorilor.

Asta este explicația calificării echipelor mai puțin cotate, în frunte cu cea a noastră, alături de selecționate precum a Slovaciei sau Sloveniei.

Asta ca să nu mai vorbim de Georgia. Și mai este ceva: echipele cotate fără șanse finale joacă tare de la început, tocmai pentru a demonstra valoarea lor. Cele favorite încep turneul la viteză mai mică, având în vedere că se vor în vârf de formă în fazele finale, fie că e vorba de semifinale sau chiar finala. Așadar, pe lângă performanța antrenorului în alcătuirea echipei și a tacticilor, cu această „temporizare” se poate explica începutul poticnit al marilor favorite, chiar eforturile disperate ale celei mai scumpe echipe, Anglia, de a trece în fazele finale.

Elanul echipelor mici se tocește în cele din urmă, așa cum s-a văzut în cazul Georgiei, rămâne de văzut unde ne încadrăm noi, cu Dennis Man în echipă.

Pentru că asta este întrebarea de dinainte de meciul cu Olanda, un meci așteptat de o țară întreagă, dar care are doar o importanță simbolică și de palmares. Dacă se întâmplă minunea, să facem, cum ar veni, o mare brânză – așa cum Slovacia nu a reușit-o cu Anglia – este mai mult decât perfect, dar nu este nicio problemă dacă nu se va întâmpla, dar ne vom lupta cu dinții strânși până la capăt, așa cum au făcut-o cei care consideră că oile lor fac brânză mai bună decât oile noastre.

Numai să nu o dăm în bară prea rău, să nu facem nicio brânză, că ar fi păcat…