Revolta populară, dirijată digital cu mare atenție, se îndreaptă spre doctorul care a strâns, din câte se pare, sute de mii de euro, oferind gardienilor de la Penitenciarul din Arad certificate medicale pentru a se putea pensiona la o fragedă vârstă, oricum, cu puțin trecută de patruzeci de anișori.

Acuma este adevărat, munca cu deținuții nu este floare la ureche, e stres și consum, totuși într-o țară unde limita de pensionare este bine peste șaizeci, patruzeci pare cam prea devreme.

Cum spuneam, revolta îi ocolește pe zecile – poate sutele – de persoane care au beneficiat de „înțelegerea” doctorului timișorean, gestul lor care a provocat frauda fiind oarecum de înțeles pentru opinia publică neaoșă, în fond, nu-i așa, într-o țară în care de când te știi trebuie să te descurci, ieșirea la pensie înainte de termen și cu o sumă frumușică, este un semn evident al omului care se descurcă.

Pe undeva această opinie populară are acoperire în corupția endemică a sistemului, în convingerea de când îi lumea că omul simplu, angajat chiar și la Ministerul de Interne, nu poate fura cât fură „șefii” chiar dacă s-ar da peste cap de trei ori.

Ș-apoi să fi angajat, chiar și cu gradul de sergent-major, al Ministerului de Interne, cel care asigură ordinea și disciplina, a fost întotdeauna, dacă ai știut „cum să te porți”, o adevărată asigurare de viață.

Nici doctorii n-au dus-o rău niciodată.

Sigur, totu-i relativ, dar în țara în care mita este o adevărată institutie de la începuturi, având nenumărate nume, inclusiv de alint, începând cu turcescul peșches și terminând cu elevatul, dar cu atât mai ipocritul „o mică atenție”, cei care se aflau la întretăierea lanțului trofic social: functionari, avocați, doctori și impiegați de tot soiul, calculau „remunerația”, după buget de obicei cam mică, împreună cu acest venit suplimentar, dar cu atât mai obligatoriu.

Expresii încimentate de decenii în limbă și gândire reflectă cât se poate mai exact situatia în care, cu simțul civic aflat la curul broaștei, cetăteanul simplu pornește în orice situație din postură de victimă, statul fiind reprezentat drept zmeul cu sute de capete iar bugetul uriașa pungă din care se înfruptă cum le convine lor și în funcție de locul ocupat în ierarhie cei care, într-un fel sau altul, ajung în jurul oalei curupției sub care focul nu se stinge niciodată, nici măcar atunci când în Iad e pană de curent.

Cumplit e că nici după 28 de ani de așa zisă democrație, zece ani de UE, instituția mitei nu pare să se clatine, nu a devenit un fenomen periferic sau caracteristic doar lumii interlope, este în continuare modul predilect în care țara, privită de cei mai mulți ca o pradă, este însușită fără cele mai mici scrupule de cei care se află în situația să o facă.

Doctorul samaritean de la Timișoara nu a făcut altceva decât să uzeze de acest mecanism general, sutele de mii ale sale fiind considerate un mizilic pe lângă zecile de milioane care sunt însușite din bugetul public – mai nou nu doar al țării, ci și al Uniunii Europene – iar „caraliii” de la pușcăria din Arad nu au cea mai mică remușcare, eventual așa o indispoziție și nervi pentru faptul că tocmai ei au căzut de fraieri.

Fraierul, de când e lumea, este omul care, în aceste conditii, nu se descurcă.

Nu prea există prin aceste părți mai mare jignire decât să fi făcut fraier, în fond nimeni nu se pricepe la ce face, cei care se pricep muncesc de mântuială, că recompensa nu merită osteneala, ceilalți, mai nou un sfert din populația țării, lămuriți de condițiile seculare, abia au așteptat posibilitatea s-o „ușchească” în Occidentul „putred și ipocrit” pentru a scăpa de grija pe care le-o poartă politicienii români din toate vremurile și de toate neamurile.

Avem la ora actuală cea mai numeroasă diasporă occidentală din Europa de Est, în Marea Britanie am ajuns pe locul 3 după irlandezi si polonezi, dar clasa politică românească, indiferent de culoare și orientare, nu pare să realizeze votul de blam pe care îl primește astfel.

Sau se face că nu înțelege, în fond la alegeri acționează evident înmportiva acestei diaspore, nemaivorbind de evenimentele de la mitingul inițiat de acești români care, poate fără să conștientizeze, în fond nu filozofii se duc să culeagă roșii sau sa lucreze la constructii în Spania, realizează cel mai bine diferența dintre civilizația mitei în care au crescut și cea a muncii oneste plătite onorabil.

În acest context realizăm cât se poate exact miza luptei pentru justiție adevărată care se desfășoarä de o vreme în această țarä privită ca o pradă, în care „micile șmecherii” prin care se ocolește legea sunt considerate perfect normale, iar noua clasă politică cățărață pe lehamitea noastră la conducerea treburilor se luptă din răsputeri să neutralizeze justiția care, mai ales datorită presiunii occidentale, la începutul anilor 2000 a făcut câțiva pași nesiguri pe calea independenței.

Până când societatea rămasă în țară va tolera această măruntă, dar endemică corupție, până când o va privi în continuare ca fiind ușa din dos pe care intri ca să-ți rezolvi treburile, până când ne revoltă medicul care primește banii în plicul pe care l-am pregătit noi înșine, obrăznicia marilor corupți ne revoltă pe degeaba..

Ei se bazează pe complicitatea noastră…