Desigur, la moartea unuia dintre concetățenii noștri mai cunoscuți, gândurile pioase și de doliu primează. Însă nu ar fi în spiritul lui Nicu Ieran să ne arătăm mai zguduiți decât suntem, să mimăm niște sentimente care sunt cu atât mai reale și autentice cu cât cel care a plecat a fost mai aproape de noi.

Nicu Ieran nu a fost niciodată aproape de mine. În niciun fel. Sau ca să fiu mai exact: doar prin umorul său de multe ori involuntar, venind așa direct din personajul pe care îl întruchipa până la identificare. Iar acest personaj, răsărit parcă din poveștile copilăriei, nu mă impresiona în mod deosebit, dimpotrivă, au fost momente în care consideram că jocul la ofsaid al lui Nicu folosește mai mult celor pe care îi critică și îi persiflează decât celor despre care susținea că vorbește în numele lor. Nu era ușor să îl pui la locul lui, în fond chiar în asta consta impactul său: incalificabil până la calificarea sa ca fiind în cele din urmă nebunul, clovnul, bohoțul orașului. Dar unul clasic, venind tot din povești, acel nebun de la curtea regilor, cel care, el singur, avea voie să spună adevărul fără să fie pedepsit pentru asta.

Foto: TV Arad / virtualarad.net

Se mai întâmpla, cu toate astea, ca organele de ordine să îl pună pe Nicu nițel la păstrare. Cel puțin până pleacă din oraș personajul public de mare importanță venit din București. Nu prea conta care, cu toate că Nicu Ieran avea o slăbiciune pentru Ion Iliescu, dar trecea peste asta când era vorba să se manifeste plenar și imprevizibil de previzibil împotriva celor pe care îi considera neaveniți.

În anii nouăzeci, început de două mii, ne vedeam regulat. Dacă nu chiar zilnic, nu prea trecea vreo săptămână să nu dau de el la câte o acțiune de a sa tipică pe cont propriu. Eram ziarist activ pe atunci, iar el știa foarte bine cui să i se adreseze. Știa și că sunt un fel de șef, sefuț, mai exact, la vreo publicație, așa că, de cum mă vedea, venea direct la mine să-mi explice subtextul acțiunii sale. Nu ne ascundeam, eu că nu îl iau prea tare în serios, el că știe și că mă apreciază pentru asta. Mai mult decât atât, având în vedere că mă considera cel mai român ungur din Arad, își permitea chiar destăinuiri privind punctul său de vedere național-naționalist care era omniprezent în pe atunci celebrele sale luări de poziție.

Foto: RCS / virtualarad.net

Tre’ să recunoști că ungurii puteau fi mai deștepți, îmi spunea când apărea problema vestită și mestecată la nesfârșit a Transilvaniei, respectiv a oprimării seculare a românilor de pe aici sub vremurile trecute. Recunosc, îi spuneam eu, cu toții puteam fi mai deștepți, dar să recunoști și tu că lucrurile nu prea s-au schimbat în bine după preluarea Transilvaniei de către București. Păi, da, asta zic și eu, mi-o întorcea pe loc, sau de ce crezi, de ce fac eu demonstrațiile astea ori de câte ori vine vreun mahăr de la București să ne spună nouă cum e mai bine. De parcă noi am fi proști, numa’ ei deștepți.

Bineînțeles, știam și că, dincolo de aceste „happeninguri”, are destulă minte să se folosească și de avantajele faptului că este unul dintre cei mai cunoscuți „revoluționari” de Arad. El și Voicilă, doi actori care știu cum să obții efect maxim față-n față cu spectatorul neavizat. El, un amator care se identifică cu rolul, Voicilă, un profesionist care face diferența. De ceilalți, de cei care au fost decisivi în ieșirea Orologeriei în dimineața de 21 Decembrie, nimeni nu-și mai amintește.

Foto: Complexul Muzeal Arad

Iar asta este oarecum și nenorocirea noastră, a arădenilor care am ieșit imediat după Timișoara, dar nu ne bagă nimeni în seamă. Se vorbește de Sibiu, de Cluj, iar în treacăt se amintește și de Arad. Este drept, aici nu au murit oameni înainte de 24 Decembrie, dar poate e și asta, ideea că ce s-a întâmplat la Arad nu a fost ceva serios, a fost mai mult așa un spectacol pentru cei neavizați și nepregătiți, din moment ce revoluționarul cel mai cunoscut din Arad este – mai precis a fost – Nicu Ieran.

Dar dincolo de toate astea, Nicu a fost un personaj de care orice comunitate are nevoie. Nu de alta, doar așa, să se mai uite câteodată în oglindă, să se vadă în lumina bășcăliei unuia care nu prea ține cont de sacrosantele conveniențe sociale și ritualuri de putere. Să vadă că toți și toate sunt de râs dacă se iau prea în serios. Că autoritatea și ceremoniile aferente sunt jocuri de dânșii inventate pentru a-i ține în tăcere pe cei care nu au curajul să nu se ia în serios tot timpul.

În ultimii ani ne-am văzut doar întâmplător. Am auzit că are probleme de sănătate și altele, pe urmă si vârsta, toate au un sfârșit, cu toate acestea, vestea morții sale m-a luat pe nepregătite. Am fost de-a dreptul surprins, cine știe, poate pentru că în adâncul sufletului nostru sălășluiește ideea că moartea este doar o iluzie.

Sau, Doamne ferește, poate eram pregătit să aflu că Nicu i-a tras o poantă dintr-asta de-a lui și morții.

Oricum ar fi, nu e bine, dar asta nu-l va mai deranja pe Nicu.

Acolo unde se află el acum totul e bine sau nu există…

Să nu te lași de demonstrații nici acolo, Nicule!