Simbolul tuturor arădenilor adevărați, campioana provinciei – cât de exact și plin de semnificații este acest apelativ – se pregătește de un an nou în eșalonul secund al fotbalului românesc.

Federația, cu Burleanu în vizită la Doamna rector și la Domnul primar, din câte se pare, a hotărât ca în locul Rapidulețului să fie readusă Poli Timișoara, adversara naturală și eternă a UTA-ei, conducerea clubului nostru marcând momentul printr-un comunicat ce se dorește demn și ferm în ton și expresie, dar rămâne în zona sulfuroasă a orgoliilor mărunte și la fel de provinciale precum realitatea pe care o disecăm aici din nou.

Ideea comunicatului este că federația, în loc să promoveze performanța, promovează, dimpotrivă, opusul ei, adică contraperformanța. Nu știm cum se face, întrezărim aici ceva din gândirea conducătorului nostru mult-iubit, artificiul obosit deja al aruncării vinovăției pe umerii altora, în paralel cu revendicarea exclusivă a realizărilor.

Nemaivorbind de acel cineva care, ascuns nu foarte bine în propria lipsă de importanță, răspunde de identificarea unor expresii găsite de mult de alții mai originali în superbia lor goală care să exprime realitatea văzută prin ochelarii de cal al propriei ignoranțe ambalate în obrăznicia celui fără scrupule.

Performanța UTA-ei ar fi, din câte ne dăm seama, că a terminat pe locul doi într-o serie a campionatului diviziei secunde, după care, într-un meci de calificare, a reușit să elimine la golaveraj locul doi din seria cealaltă. N-a mai reușit să facă același lucru cu echipa retrogradată din prima divizie, iar această contraperformanță ar fi performanța pe care o invocă – prin comparație cu Poli care, nejucând niciun meci de calificare, nici n-a pierdut vreunul -, comunicatul conducerii UTA-ei.

Am mai spus-o aici nu de mult că șeful echipei este chiar primarul, Domnia Sa fiind cea care ne anunță veștile bune – cum că ne vom califica în dauna echipei din Mica Vienă – și tace adânc, ascunzându-se după comunicate semnate de către conducere, atunci când vin veștile rele.

Înțelegem și sensul adânc al ideii performanței și contraperformanței, idei care vin direct din puțul gândirii administrative care a născut și frumosul termen de regenerare urbană. Este, în conformitate cu această logică, o contraperformanță să retrogradezi din prima ligă, performanța fiind, în acest caz, să nu promovezi de pe locul doi al eșalonului secund. Și invers, am zice dacă nu ne-ar fi frică să ne afundăm și mai tare în acest stufăriș ideatic răsărit din observația postfactum a unor foști potentați comuniști puși în fața realității crude pe care o administrau cu puțin timp în urmă.

Să vorbești de regenerare urbană după 12 ani de când administrezi orașul înseamnă că în tot acest timp orașul a degenerat iar tu acum îți dai seama că ai fost un dobitoc. Pe deasupra nu ai nici fărâma de autoironie care ar sta bine pe lângă asemenea recunoaștere, orgoliul înlocuind în acest caz orice formă alternativă de reacție.

Ei bine, să nu ne ascundem după degete, să nu cădem în greșeala incriminată, nu e vorba aici nici de performanță, nici de regenerare urbană. Explicațiile terminologice sunt fără sens, cuvintele încep să-și trăiască propria viață în gura aceluia care le folosește nu să exprime, ci să ascundă realitatea, n-are niciun rost să polemizăm aici și acum despre ce este performanța și contraperformanța, regenerarea și degenerarea.

E mai nimerit să facem pasul în spate și să-l observăm pe omul cel mare în plină acțiune.

Simpaticul Basil, colegul nostru mai atipic și singurul de altfel care le mai zice cum îi vine pe limbă, a comentat nu de mult întâmplarea, atribuind comportamentul complexelor dictatoriale ale întâiului om al urbei. Scena, de-a dreptul minoră precum o manea în plus la o nuntă cu BMW-uri, ni-l reprezintă pe primar făcându-l obraznic pe cel care îi face un cadou – un cronometru, de altfel, foarte nimerit să măsoare performanța și regenerarea! – în registru voit ironic, dar care era tot la nivelul nunților cu manele și BMW-uri.

Nu e vorba de dictatură, cum zice Basil, e mult mai puțin și mai provincial de atâta.

Că dictatorii n-au umor, se poate discuta – eu cred că unii au, ații mai puțin, ca tot omul de altfel, dar cu toții își arogă dreptul public exclusiv de a-l avea – problema este că făcându-l dictator îi aducem un serviciu primarului Aradului.

Îi recunoaștem, până la urmă, ceva merite, ne aplecăm cumva în fața forței și ”performanțelor sale regeneratoare”.

Îl introducem într-o categorie de care nu aparține, îi atribuim o forță pe care nu o are. Dar cel mai grav este că îl ridicăm indirect și oarecum contrar intențiilor noastre în slăvi, venind direct pe gustul omului care ascultă manele în BMW-uri pentru oamenii duri și puternici, pentru gesturile din topor și ultimative, pentru vorba grea și picurând a sudoare și sânge.

Nu, nu avem nici măcar dictatori pe aici prin frumosul nostru oraș al pistelor de biciclete care duc spre poduri și pasarele pe care nu poți sau n-are rost să treci.

Avem doar oameni obișnuiți care au oroare să fie considerați așa cum sunt: fără calități și, în consecință, fără importanță.

Și, de aceea, cu cât se opintesc mai tare să demonstreze prin gesturi și vorbe furate calibrul lor nemaipomenit, devin, pe zi ce trece, mai patetici în lipsa lor de calități și importanță.