Nu am făcut de mult o plimbare pe Corso.

Pentru cei veniți în ultimele decenii pe aici, e vorba de porțiunea de trotuar care începe cam în față la McDonald – spun asta tot pentru ei – și se termină undeva după teatru, cel mai sigur la intrarea pe strada Mețianu. Da, zona aceea unde s-au pus, cu scandalul de rigoare, niște dale galbene pe vremea lui Popa. Nici atunci nu cadrau cu ambianța, acum chiar o strică prin uzura lor prematură și denivelările pe care le produc.

Mare pagubă nu e, totuși, fiindcă nimeni nu se mai plimbă pe acolo să se împiedice în colțurile ridicate și nu doar datorită pandemiei. Cei puțini care mai trec în timpul zilei se grăbesc, aleargă, ocolesc câte un biciclist sau mesele puse direct pe caldarâm.

Nu ai de ce să te oprești, nu ai ce vedea, vitrinele sunt jalnice, nemaivorbind de cele acoperite. Pe toată porțiunea nu găsești un magazin mai ca lumea, ceva care e la tot pasul prin centrul orașelor mai bine administrate chiar și de la noi, nu doar mai la vest. E vorba de acele mici magazine, boutiqe-uri cochete cu haine mai deosebite sau parfumerii, eventual bijuterii sau cofetării, cafenele elegante și primitoare care atrag mai ales partea feminină a plimbăreților. Și prin ele, desigur, și pe cea masculină.

Dacă totuși te aventurezi pe o terasă, poate doar la o cafea scurtă cu amicul, fiindcă oricum nu ai ce vedea. Să te uiți la pereții coșcoviți, la dalele ciobite, să te trezești din cinci în cinci minute cu câte unul care îți cerșește un leu sau o țigară, să inhalezi gazele de la mașinile care croncăne nu departe de tine, trebuie să fii sau inconștient sau de-a dreptul masochist.

Și cum vă spuneam stăteam eu la o masă în mijlocul Corsoului, cu spatele la un SUV care încă radia căldură, așteptând amicul care mi-a promis că mă va duce la un service auto în Aradul Nou, unde tocmai mi-am lăsat mașina la o mică revizie pe care, conform relelor mele obiceiuri, o amânam de o vreme bună. O tânără care ar fi trebuit să fie o chelneriță, dar după îmbrăcăminte ar fi putut fi orice tânără scăpată în oraș mă servește sincer amabilă cu un ceai de mușețel. La masa vecină doi bărbați masivi și fără sensibilități deplasate discută ceva despre ceva, mai mult să omoare timpul.

Așteptând ceaiul și să iasă soarele de după un nor micuț dar negru în mijloc, arunc o privire spre clădirile care îmi stau în partea dreaptă cum mă uit spre teatru. O, îmi spun, aici a fost librăria Slavici, cea mai mare librărie a orașului în vremea tinereții mele. Și la care se stătea la coadă când se băga marfă. Da, ce vremuri, să stai la coadă la cărți, chiar că a trecut vremea. E drept, te poți întreba, la ce e bine să stai la coadă, la cărți sau la promoțiile de la supermarketurile de azi.

În fine, las gândul s-o ia spre norul care tocmai eliberează soarele când realizez că vitrinele sunt acoperite cu un fel de, ce să fie, cum îi zice, prelate, Domle, decorate cu tot felul de imagini din Aradul despre care tocmai îmi amintesc.

Mă ridic să le văd mai de aproape. Îmi trece prin cap că de fapt sunt pansamente peste rănile mult prea vizibile ale orașului. Imagini istorice, clădiri cunoscute din poze vechi, inclusiv una de dinaintea primului război mondial care este de fapt un montaj prin care își imaginau cei de dinaintea noastră cum va arăta Aradul peste ani și ani. Trenuri suspendate, avioane care zburdă peste clădirile din centru, o imagine care vine parcă din ilustrațiile romanelor lui Jules Verne. Ia te uită, aici e pianul lui Jaques Faix, personalitatea arădeană redescoperită de Special Arad. Fain. Vorba vine, că nu e nicio vorbă de portalul la care scriu.

Ei ce să faci, asta este, nu te poți aștepta la recunoștință de la politicieni. Ei au nevoie de slugi și lingăi, indiferent că nu se pricep de fapt la nimic. Uite, de exemplu, mașina pe care pansamentul o prezintă ca fiind o Marta, mașină fabricată la Arad. Trebuia doar să citească articolul de acum un an din Special  ca să afle că nu este o Marta, este o mașină franțuzească cu aburi prezentată la o licitație din Londra.

Totuși, dragii mei, care ați confecționați aceste pansamente de acoperit rănile orașului, ar trebui să vă gândiți mai bine înainte de a expune în centru niște aberații. Poate ar fi bine să apelați la oameni care se pricep, nu să vă mulțumiți cu cei care ajunși într-un fotoliu se trezesc că se pricep la toate. Se apucă de istorie locală fără pregătire de bază în istorie, elaborează proiecte fără minime cunoștințe în domeniul în care dau ordine și cheamă la răspundere.

Bine că e pandemie și nu avem nici măcar un turist rătăcit prin oraș. Nu de alta, dar dacă ar fi mulți, sigur s-ar găsi printre ei destui care să realizeze înșelăciunea și impostura care se degajă de pe aceste ”meșe”, pansamente care încearcă să ascundă realitatea cruntă care ne înconjoară. Ar râde ținându-se de burtă văzând că arădenilor li se bagă pe gât baliverne, li se spune că au făcut mașini Gardner-Serpollet în loc de Marta.

E jalnic, fraților: te duci să bei un ceai vizavi de Continental-Astoria și de pe pereții din fața ta minciuna și impostura se prelinge peste dalele denivelate ale Corsoului care nu mai este.

Și atunci te miri că arădenii votează cu picioarele plecând unde văd cu ochii…