1. În democrație poporul are întotdeauna dreptate. Și atunci când nu vine la vot. Când tace, își vede de treburile sale, alea neimportante, cotidiene, banale. Când nu vine înseamnă că nu e cazul, n-are de ce să-și piardă timpul. N-are nimic de schimbat, n-are niciun farmec să schimbi hoții dovediți cu cei care își așteaptă rândul.

Sondajele sociologice doar aproximează poporul, nereușind să-i pătrundă intimitatea. Îl arată din afară, amorf, fără față, un portret tocmai bun pentru cei care nu cred în el. În popor. Și în democrație.

Iar principiul democrației este mai mult decât simplu: poporul, demosul are dreptate întotdeauna. Chiar și atunci când n-are.

2. Falcă crede că a fost votat de oamenii rațiunii. Expresia, forțată și stângace, trădează, dincolo de infantilismul artificios al limbajului, identificarea rațiunii cu propria rațiune, un solipsism caracteristic personalităților autoritare cu tendințe dictatoriale.

Rețineți: nu raționali, ci ai rațiunii. Expresia mai trădează și intenția subversivă a celuia care o exprimă: nu e vorba de rațiune în general, ci de rațiunea mea, iar cei care renunță la rațiunea proprie în favoarea rațiunii mele sunt oameni ai rațiunii. Mele. Departe de a fi raționali, oamenii rațiunii îl votează în continuare pe cel care reprezintă rațiunea celor care renunță la rațiunea proprie.

3. Democrația modernă mai înseamnă ceva. Ceva legat de personalitate și autoritate. Autoritatea nu trebuie să aibă personalitate în democrație: autoritățile democratice sunt instituțiile. Personalitatea individuală reprezintă însă comoara ascunsă a democrației. În absența personalităților instituțiile își pierd rostul, intră în vrie, promovând arbitrariul indivizilor fără personalitate, delegând autoritatea instituțională unor indivizi fără valoare dar cu atât mai hotărâți să-și însușească semnele exterioare ale valorii.

Atât în țară cât și la Arad acesta a fost mechanismul care i-a ținut pe oameni în casele lor și la treburi. Au înțeles că nu au personalități pe care să-i voteze. Doar instituții ca pe vremea comuniștilor. Aleși care se văd reprezentanți eterni, candidați care încearcă să instituționalizeze încă din campanie voința populară. La Arad Falcă se promova pe sine ca fiind rațiunea existenței arădene, în timp ce contracandidații săi se vedeau în rolul rațiunii care îl schimbă pe Falcă.

Fără să promoveze ceva fundamental diferit și altfel, opunându-i primarului propria-i rațiune de a exista, au reprezentat tot atâtea Mării cu pălării diferite dar confecționate toate de unicul pălărier al orașului și al țării.

4. Participarea scăzută la vot – cu excepțiile previzibile din sudul țării – nu ne arată lipsa de încredere în democrație a românilor, ci indicația că democrația românească nu oferă alternative valabile, personalități autentice și puternice, cele câteva excepții – Nicușor Dan și Clotilde Armand – fiind de natură să ilustreze această cruntă realitate. Semnificativ este scorul excepțional obținut de franțuzoaică în sectorul I al Bucureștilor, o indicație clară că oamenii vor altceva, cu totul și cu totul altceva.

5. Absența alternativei autentice duce la participare scăzută și menținerea status-quoului, răul cel mic și deja familiar fiind preferat celui necunoscut și posibil mai mare prin imprevizibilitate. Foarte puțini primari au câștigat cu majoritate absolută, până și Firea la București sau Falcă la Arad câștigând cu mai puțin de cincizeci la sută din voturile exprimate. Având în vedere participarea minimală, sub patruzeci la sută în ambele cazuri, astfel-aleșii ar trebui să se gândească serios la legitimitatea lor, voturile primite și care i-au condus la victorie exprimând în același timp votul de blam acordat de români întregii clase politice. Fără excepții.

6. Dramatica conștiință a lipsei de alternativă la români este simbolizată și prin revenirea la PSD, partidul criptocomunist prin excelență. Dincolo de inerția bătrânească, dincolo de oblomovismul neaoș românesc, mișcarea consființește dezamăgirea produsă de către partidele de dreapta, așa zisele partide istorice în frunte cu PNL – PNȚCD-ul fiind eliminat mai de mult – demosul, în înțelepciunea sa nemăsurată, indicând identitatea de mijloace și interese între ele și PSD.

Nimic surprinzător, trebuie să fii nătâng să crezi că PNL-ul actual, prin vaccinul pedelist, este altceva decât oricare dintre partidele, grupurile și grupările care se revendică direct sau indirect, explicit sau pe ascuns, moștenitori ai tradițiilor seculare, iar nu în ultimul rând ai cârmaciului providențial.