Ideea e bună. Orice idee e bună până nu se aplică. După aia, după ce se pune în practică, Dumnezeu cu mila.

Și cum spuneam, ne sfătuirăm noi, câțiva dintr-ăștia fără pace și liniște în lungile weekenduri somnoroase de acum, când ploaia nu se mai oprește, când nu mai știi dacă e iarnă sau a venit toamna în februarie, când vinul e ca berea dar pentru bere e cam frig încă, iar în barurile arădene se fumează în draci în amintirea vremurilor care azi-mâine se vor termina definitiv – și tot sfătuindu-ne noi așa, am ajuns la concluzia că avem o datorie, am fi zis chiar patriotică dacă nu ne-am teme de cuvintele mari și fără acoperire, datoria de a păstra pentru eternitate frumoasele și neasemuitele cuvinte ale marilor oameni locali, gândurile lor nestemate, gesturile lor care ne înnobilează cenușiul cotidian plin de promisiuni deșarte.
Să tragem linia la sfârșit de săptămână, să le adunăm cu grijă și atenție pentru mesajul lor subliminal, să le prezentăm în fiecare luni cititorului avid de gânduri înțelepte și cuvinte care te ating drept în inimă precum săgeata rătăcită a lui Wilhelm Tell. Ș-așa cum a rămas în tezaurul gândirii iluminarea lui Tudor Postelnicu: Am fost un dobitoc – unii atribuie greșit această nirvană a gândirii lui Emil Bobu – de ce să nu rămână păstrate într-o arhivă a sufletului arădean zicerile, gesturile, gândurile liderilor noștri locali, ai acelora care ne conduc zi de zi și noapte de noapte spre locul de veci al rațiunii care doarme pe acolo cu mici întreruperi precum o pisică grasă sub pomul de crăciun.
Rubrica se va numi, cum cei mai vigilenți dintre voi v-ați și dat seama până acum, Încetinitorul de particule, având în vedere că în Ardeal și cu atât mai mult la Arad știința tinde în sensul opus occidentului iar faptele nu au greutatea lor atlantică, fiind considerate de cele mai multe ori circumstanțe deranjante, entități(particule) stranii care ne încurcă în drumul nostru spre o viață și lume mai bună.
Fiind un gen colectiv, așteptăm contribuția cititorilor noștri mai vigilenți și interesați de dimensiunea metafizică a vieții de zi cu zi, postările lor viguroase fiind prezentate așa cum merită cu menționarea – dacă acesta dorește – autorului observării și, desigur, cu scuzele de rigoare în cazul în care nu dorește acest lucru.

***

Cu titlu de exemplu începem a diseca astăzi manifestările de mare om prins la cules de euroi în tufărișul de roze – oare care era numele trandafirului?, scuze Umberto și somn de veci plăcut! – revoltat peste măsură de ce i se întâmplă tocmai lui.
Este vorba, nici-un secret, de domnul Ioțcu, fostul președinte al județului nostru pe cale de desființare, cel care, aflat sub control judiciar, nu mai poate candida la șefia județului. Domnia sa, în sala de judecată de la Timișoara, a acuzat procurorul DNA de conspirație, afirmând negru pe alb că este prieten cu domnul Cionca iar acest fapt explică totul, inclusiv gestul său, al lui Ioțcu, se-nțelege, de a lua plicul cu zece mii de euro de la subalternul Drăgan. Nu Iosif Constantin, desigur.
Ideația fostului șef județean este măreață, orice am zice noi, omul a înțeles exact marele dezavantaj al procedurii controlului judiciar, și anume dramatica realitate că astfel nu se mai poate candida la alegeri. În rest, controlul judiciar nu înseamnă nimic pentru domnul Ioțcu, un arădean adevărat prin ușurința cu care trece de la nimic la totul și invers, întrebat fiind de unde știe că procurorul este prieten cu Cionca, a dat un răspuns prin excelență lejer arădean: la Arad acest lucru este foarte cunoscut.

***

Cu Domnul Țolea se schimbă treaba. Ajuns șef interimar al județului după exercițiul domnului Ioțcu în grădina cu trandafiri, Adrian Țolea, asta mai mult să nu-l confundăm cu frățiorul tot cu nume antic, a înțeles de la început șansa care i-a căzut în poală prin aventura floriculturală a domnului zis și Regele junglei. Atât de bine a gestionat situația încât a crescut într-o zi cât alții în ani de zile, reușind performanța unică în orașul nostru delăsător să creioneze din câteva mișcări scurte și elegante alternativa la omul tare și mare al orașului și, nițel ciudat, al județului. Pentru că, să reținem, Domnul Țolea este prin excelență elegant și se dorește și mai rafinat de atâta, aparițiile sale fiind pregătite cu multă grijă la patru ace și cuvinte ticluite. Câteodată prea ticluite, dar să trecem acum peste asta, remarcând doar situația inedită în care un coleg de partid cu domnul Falcă pare să devină principalul său contracandidat la primărie.
Punctul slab al domnului Țolea este finețea și, poate tocmai din această cauză, absența unor prieteni și susținători puternici și destul de venali să rupă pisica lui Ghiță. Am zice chiar că avem de a face cu paradoxul Țolea la Arad – mare lucru, Domle, ca după paradoxul mincinosului să avem unul și al lui Țolea în istoria logicii – care poate fi exprimat și prin sindromul câinelui care trece apa fără să se ude: cum să ai prieteni puternici și gata de orice dacă tu nu le promiți dreptul de a prăda și pârjoli totul după victorie?
Cam asta ar fi pentru început, sper că ați înțeles: n-avem treabă cu nimeni, țelul nostru vizează doar cititorul întrupat în arădeanul care nu doar stă și șade în timp de ce se joacă cu mouse-ul.