Lucrând la „Pola” de sâmbătă, îmi treceau prin cap tot felul de gânduri.

Mai ales, ulterior, după publicare, după ce m-a sunat unul dintre cei menționați acolo. Nu vă spun cine, în mod sigur deduceți până ajungeți la capătul textului. Cu cel care m-a sunat ne știm de mult, încă înainte să ajungă consilier la Primărie. Fără să fim prieteni, doar așa oameni care sunt preocupați de ce se întâmplă în oraș și în județ. Că doară amândoi suntem arădeni din cele mai vechi timpuri, ce naiba!

Și uite așa, consilierul menționat mă abordează direct și răzând în telefon: mă, Lajos, ce ți-a venit ție să mă bagi acolo între toți ăștia. Știi bine că eu n-am niciun interes să plec de la Arad, tot ce mă preocupă este legat de oraș, de afacerile de aici, de familie și de amici. N-am nicio dorință de a ajunge om mare, încerc și eu, atât cât mă țin puterile, să fac ceva bine în orașul ăsta.

Eram pe drum, mă apropiam de gară. Merg relativ des acolo, fiică-mea stă departe de noi, dar mai mereu vine „acasă”, mă duc așadar să o întâmpin. Dar gara din Arad îmi place tare mult și datorită porumbeilor. Așa că încheiem rapid discuția ca să am timp până la sosirea trenului să mă întrețin cu golumbii din gară. Sunt și în față, acolo le arunc ceva fărămituri aduse special pentru ei. Dar sunt și înăuntru, în sala de așteptare, aleargă plini de speranță și încredere printre bănci și oamenii care stau pe ele.

Și în timp ce mă uit la ei, îmi aduc aminte de priveliștea de pe pasarela din Grădiște. Venind spre gară, trec, normal, peste ea. Fiind un pic după amiază, era lumină bună, se vedea bine totul. Și așa, la volan, după ce am trecut poate de mii de ori pe acolo, am realizat în ce oraș frumos și spectaculos trăiesc. Chiar îmi ziceam până nu a venit apelul telefonic, uite, acum la bătrânețe realizez și eu frumusețea aparte a orașului în care trăiesc de jumătate de secol.

Iar după convorbirea telefonică, ce să fac, uitându-mă la porumbeii care mai că îmi săreau în poală, m-am apucat din nou și oare a câta oară să mă gândesc la ce-i rău cu orașul acesta. De ce nu reușim să ieșim din cenușiu, cum de am ajuns să fim socotiți niște provinciali fără perspectivă, un oraș acolo, imediat după graniță, prin care nu prea ai ce face: treci rapid și îți vezi de treabă mai departe. Că nu degeaba a ajuns în treizeci de ani de la două sute de mii de locuitori la nici o sută cincizeci.

Oamenii, întotdeauna și în orice e vorba până la urmă de oameni.

Aradul a ajuns în această situație de nicicum după 2000, imediat după ce o nouă generație de politicieni, conduși și „instruiți” de știți Dumneavoastră cine, au pus mâna pe pârghiile care în politică înseamnă că ești cel care decide. Cei mai mulți, în frunte cu șeful, erau proaspăt veniți în oraș, fără trecut și amintiri. Nefiind ai locului, neavând nimic de păstrat și de îmbunătățit, au fost preocupați de la început de carierele lor personale. Să devină cineva, să le arată arădenilor, pierduți între orient și occident, cum se face.

Carieriști pur-sânge, făceau totul pentru imagine, având grijă doar de avantajele care decurgeau de aici pentru ei și pentru cei care, cointeresați ca lumea, îi serveau și îi susțineau chiar și contra tuturor semnalelor că treaba nu merge bine, Aradul suferă, pierde toate avantajele care l-au făcut, începând din secolul XIX, ușa la care bătea spiritul occidental atunci când venea spre România.

Pentru acești carieriști paraziți nu exista și nu există orientare politică. Faptul că sunt într-un partid sau altul se datorează întâmplării și oportunității. Nu e mare lucru, pe aici e simplu: suntem singura țară din Europa unde liberalii, dar până și social-democrații sunt de dreapta. Așa că, dacă tot veni vorba, susținerea oportunistă a partidelor de extremă dreaptă, un obicei secular pe aici, nu este defel contra firii și a tradiției.

Așa se explică și faptul că Aradul, odată poarta de intrare a spiritului occidental, pragmatic și progresist, a devenit singurul județ aurist din vestul țării. Da, poate nu vă vine să credeți sau încercați să uitați: la alegerile parlamentare din 2024 în trei județe din țară a câștigat AUR: în Suceava, Constanța și Arad. Altfel spus: la Arad nu a câștigat PNL-ul lui Falcă, nici PSD-ul lui Fifor, iar de USR-ul doctorului Wiener nici vorbă. A câștigat AUR-ul lui Parasca, Artimon și Aslău, asta ca să îi pomenesc și pe cei mai cunoscuți auriști arădeni.

Și i-am pomenit pe cei trei pentru că niciunul dintre ei nu poate fi pus în aceeași oală cu Georgescu, Simion sau, Doamne feri, Madam Șoșoacă. Majoritatea arădeni, n-au cum să fie naționaliști extremiști, așa cum pot aprecia asta cunoscându-i personal pe unii dintre ei. Au ajuns la AUR fiindcă n-au mai avut loc altundeva. Adică în partidele „civilizate” arădene ocupate de decenii de cei despre care am pomenit mai sus.

Asta este, de fapt, explicația Aradului „aurist”: arădenii vor altceva, vor să vadă și alte fețe în fruntea treburilor, nu doar pe cei cu care s-au obișnuit de decenii. Și despre care arădenii neaoși știu bine că dincolo de lozinci și pozele de pe FB nu au nimic comun cu Aradul adevărat.

Cei care își mai aduc aminte de Carusel, una dintre primele formații de tip occidental din România, în mod sigur…