Înainte de toate, o lămurire privind statuia ridicată la Semlac în amintirea lui Helmut Duckadam.

Cum v-am spus-o și în ”Pola” de sâmbătă, nu am nimic împotriva inițiativei primăriei de acolo. Este dreptul lor, e vorba de un concetățean ajuns la faimă mondială, e o mândrie pentru ei, nimic mai firesc pentru comunitatea lor să-l imortalizeze într-un fel sau altul.
E mai puțin firească neimplicarea celor care acum se încălzesc la flacăra ceremoniei de acolo. Chiar dacă, cel puțin din câte am văzut, în afara conducerii județului, în frunte cu eternii Cionca și Bîlcea, alții n-au prea onorat momentul. A venit de la București Meme Stoica și cu asta basta.
Am înțeles din presa națională că statuia a costat primăria din Semlac în jur de 40 de mii de euro. Așa că, în cele din urmă, au renunțat la concursul inițiat pentru sculptori – cele mai ieftine proiecte erau la dublul preț – și au acceptat oferta unui sculptor local, mai ieftin.
Dar nu asta e problema pentru mine, un artist de valoare face o lucrare de valoare indiferent de preț. Mai ales dacă există o comisie de recepție care se pricepe. Văzând rezultatul final, cred că au lipsit ambele. Atât valoarea, cât și o comisie pricepută.
Rezultatul este jenant, o statuie de fotbalist ținând în brațe patru mingi într-o poziție absolut nesportivă. Este evident că e vorba de cele patru lovituri de la 11 m parate de Duckadam la Sevilla și tocmai asta este problema. O trimitere directă și fără subtilitate care ne oferă o imagine prolixă și fără rafinament. Cred că, dacă sculptorul ar fi pornit de la celebra fotografie în alergare, cu mingea în mână, a eroului de la Sevilla, ajungea la o imagine mult mai adecvată. Momentului și personajului; asta ca să nu mai vorbim de arta statuară.

Venind de la Semlac, mergem mai departe și ajungem la, de pe acum, la fel de celebrul pod hobanat. Și care, după cum ne asigură primarul nostru, va fi dat în folosință în decembrie.

Asta este, decembrie este luna cadourilor și a târgurilor care se termină feeric. Să nu fim ipocriți, ne spune Bibi, să nu ne dăm finuți și rafinați când vine vorba de decembrie. Jocurile de artificii sunt dorite de toată lumea, cu petardele e altă poveste. Ș-apoi mai e și Sfântul Ilie, cel cu tunetele de se cutremură lumea.
N-avem ce zice, Bibi le știe și le și poate învârti. Ar fi totuși o problemă: Sf. Ilie este cel care aduce ploaia, cu fulgere și tunete, prin iunie, mai exact pe 20 iunie. Ploi necesare pentru ca recolta din toamnă să fie îmbelșugată. În decembrie însă, după câte mai știm și noi, creștinii de pe aici, indiferent de cultul de care aparțin, sărbătoresc nașterea Mântuitorului. Sărbătoarea fundamentală a celor care se cred creștini, de obicei sărbătorită în liniște și pace. Așa cum au venit la Nazaret și cei trei Magi de la Răsărit, conduși de o stea, nu de jocuri de artificii.
Acuma, sigur, artificiile vor fi mai ales de Revelion, nu de Crăciun. De Crăciun e târgul, ceea ce este frumos, chiar dacă nu are nicio treabă cu nașterea Mântuitorului, iar cei care stau pe aproape deja se tem pentru liniștea lor. Atâta bai să fie, important este că prefectul are grijă de cerșetori, fără să mai vorbim de Bibi. Așa și trebuie dacă vine Crăciunul.

Ținând cont și de asta, și de multe altele care se leagă, câteva cuvinte despre învățătoarea din Șeitin. Cea dusă direct la Psihiatrie, de la școală. După ce s-a purtat cu elevii așa cum un pedagog nu are cum să se poarte.
Întâmplarea, chiar dacă la prima impresie nu pare, se potrivește perfect în cele discutate până acum. E vorba de relațiile dintre oameni, de modul în care ne raportăm unul la altul. Că e vorba de politicieni sau sportivi, de internet sau față-n față, până la urmă tot despre asta e vorba. Iar felul nostru de a fi, modul în care ne raportăm la ceilalți, depinde în mod determinat de educația primită. Acasă și la grădiniță, respectiv în anii de școală generală. În perioada, cum ar veni, în care suntem copii încă, maturii având responsabilitatea să ne crească și să ne educe astfel încât să devenim membri de nădejde ai societății în care trăim.
Ca unul care a petrecut câteva decenii bune în școli, atât ca elev, student, dar și ca pedagog, educator, zic eu acum că totul pornește de acolo. Da, economia este importantă, afacerile duc lumea înainte, administrarea unei societăți de asemenea, dar cel mai important domeniu al unei societăți care se ia în serios este educația. Școala, adică. Dacă școala nu funcționează, dacă educatorii nu sunt aleși pe criterii de competență, de adecvare la domeniul special în care activează, degeaba sperăm în viitorul mai bun.

Până când, dacă are o diplomă, oricine poate ajunge educator, învățător sau profesor, nu trebuie să ne mirăm de comportamentul aberant al majorității celor de care depinde viața noastră cea de toate zilele. Nu trebuie să ne mire că al nostru primar ne face ignoranți fiindcă nu ne plac focurile de artificii sau să ne mire faptul că prefectul și primarul cred că cerșetoria poate fi eradicată prin metode polițienești.
Și mai sunt și alte exemple. Dar despre toate astea, într-un text viitor…