E greu în august pentru jurnaliști.

Vacanța e în toi, nu se întâmplă mai nimic serios și demn de atenție. Mai precis, potențialul cititor cu mobilul în mână sau în rucsac nu este deloc interesat de lucrurile grele, vrea să se destindă, să se simtă bine oriunde s-ar afla. Pe litoral, pe o insulă sau chiar și lângă un bazin cu apă curată undeva prin împrejurimi. Eventual, la Bulci…

Ajunge să observi cioacele din jurul Jocurilor Olimpice de la Paris, să îți dai seama despre ce vorbesc. Performanțele sportivilor, mai ales dacă nu sunt ai noștri, ne interesează mai puțin ca vremea de mâine, reținem doar informațiile sămânță de scandal. Că ceremonia de deschidere a fost woke, că transgenderii bat fetele în ring, dar cel mai fain a fost turcul cela de la tir, cel care, la 50 de ani, trăgea cu mâna în buzunar de parcă ar fi ieșit direct din Pulp Fiction. A nu se uita că mai era și o turcoaică lângă el.

Pe de altă parte Yusuf Dikec, că așa îl cheamă, ne-a dat și o lecție de care ne distrăm în loc să ne dăm seama. O lecție despre normal și firesc, despre obișnuit, cinstit și sincer, adică despre lucrurile care ne lipsesc mai nou cel mai tare în această lume în care domină virtualul. Adică imaginarul. Asta ca să nu spunem direct minciuna și ipocrizia. Chiar dacă Yusuf a luat doar medalia de argint la proba sa, dar, prin atitudine și comportament, a devenit cel mai cunoscut trăgător de la Olimpiadă.

Și uite așa, tărâș-grăpiș, ajungem acasă, acolo unde Olimpiada se vede doar la televizor, chiar dacă mai sunt unii dintre noi, mai ales cei cu funcții și salarii babane, care își permit oricând o ieșire la Paris. Nu ca deținătoarea a patru medalii de aur pentru România, Ecaterina Szabo, cea care locuind acum chiar în Franța, nu a primit nici bilete nici acreditare din partea oficialităților române, fiind nevoită să meargă să vadă concursul de gimnastică cu biletele cumpărate de propriii copii.

Asta este, trebuie să îi înțelegem pe oficialii noștri, cei care nu au astfel de probleme. Dar au sentimente ”mixte” uitându-se la ceremonia de deschidere de la Paris. Și sunt ocupați să îi felicite pe campionii de acum, nu pe cei de ieri-alaltăieri. Exact așa cum a făcut al nostru Ghiță Falcă pe FB – unde altundeva -, acolo unde se simte el cel mai bine atunci când ne spune că simte mixt, dar vorbește monstruos. După care devine exaltat de performanța lui David Popovici. Da, cel care cam spune verde în față că în România mai nou lipsesc condițiile pentru sportul de performanță. Probabil că al nostru Ghiță, nu s-a prins…

Ș-apoi, pe aici, pe la Arad, weekendul trecut a fost plin și înălțător.

Sămbăta, pe la amiază așa, când arădeanul se pregătea de mâncarea de prânz prin blocurile arse de soare, un șir de camioane grele au defilat pe bulevardul care de decenii așteaptă să vadă dacă va veni vreodată un primar cu coaie. Că îi spune Republicii sau Revoluției contează mai puțin, pe vremea ungurilor i se spunea altfel pe ungurește, ceea ce contează este ce a spus primarul Moisescu, fie-i țărâna ușoară, acum douăzeci și ceva de ani, atunci când a fost întrebat dacă va face bulevardul pietonal. Măcar de la Primărie până la Teatru? Ei, Cristi, odihnească-se în pace, a spus atunci subsemnatului și altor jurnaliști aflați prin preajmă: „Ce? Vrei ca arădenii cu mașini nemțești să mă rupă în bucăți?”.

Ei, uite, de aici pornim, de atunci niciun primar nu s-a gândit serios la transformarea pietonală a bulevardului. Rămâne cum am stabilit, arădeanul se înghesuie cu mașina pe acolo de ți-e mai mare dragul, iar în weekend, când e mai lejer, vin camioanele. Dacă e festival, festival să fie nu-i așa.

Și cu asta ajungem la evenimentul cel mai important și frumos al Aradului din săptămâna care a trecut. Festivalul de la Bulci. O inițiativă particulară a unui arădean pe bune, Orlando Toader, cunoscut și ca ziarist și alte cele, așa cum a pomenit cineva pe FB – mai găsești și adevăruri pe acolo dacă ești atent – festivalul de la Bulci, un fel de Woodstock arădean mai mic, mai provincial, mai folk, este, alături de Festivalul de teatru Underground, printre puținele manifestări culturale arădene așa cum ar trebui să fie. Uitați de festivalul camioanelor pe bulevard, uitați și de alte manifestări care se termină în zgomote de petarde și lumini care imită fulgerul și rețineți: se mai întâmplă și pe aici din când în când câte ceva care vizează divertismentul autentic, dacă se poate bazat pe cultură.

Din păcate, deși ne cunoaștem cu Orlando din cele mai vechi timpuri, nu am ajuns încă la Bulci, dar știu din povestirile amicilor, vizitatori regulați și de bază, că acolo e chiar bine. Liber și lejer, muzică bună, oameni gata de discuții și alte cele, ce mai, așa ca la un festival autentic, nu ceva organizat cu gândul la câștig și la impresia creată pentru cei mai superficiali așa în modul lor de a gândi distracția și divertismentul.

Plus că e ceva arădean pe bune, departe de centru orașului, dar aproape de cei care vor să se simtă bine într-un week-end fără să își termine salariul sau pensia pe o lună, să întâlnească alți oameni ca ei și să nu trebuiască să se facă că sunt altfel decât sunt dacă vor să se simtă bine.

Așa că în final îmi fac autocritica, promițându-ți, măi, Orlando, că la anul, dacă mă mai țin puterile, mă voi duce. Și nu cu camioane…

PS: Am uitat complet de Miss Arad. Asta este, vârsta, ce să-i faci!