După ce-am întors problema pe toate fețele, mă gândesc tot mai mult să nu-mi trimit copila vreo două săptămâni la școală. Primele două, cel puțin. Am nevoie de o marjă de siguranță, pe care sunt nevoită să mi-o asigur de una singură, atâta timp cât conducătorii țării ăsteia au „reușit” doar să lase totul la latitudinea fiecărei școli în parte. Iar când cineva, plasat undeva sus, lasă totul la latitudinea celor de jos, nu înseamnă deloc coerență, plan național bine pus la punct, idee clară despre ce este vorba. Nu. Înseamnă doar că, dacă într-o școală oarecare se va întâmpla, de pildă, ca 20 de copii să fie internați de urgență cu Covid19, vina va fi a directorului, care va zbura neîntârziat, că doar diriguitorii țării au zis ei clar că trebuia să fie săpun în băi, hârtie igienică la toalete, plexiglas pe fiecare bancă în parte și măști pe toate gurile. Doar n-o să-și dea demisia guvernul, care atâta a putut și el, într-un biet an electoral. În fond, nu mai e un secret pentru nimeni că lumea, pe la colțuri, și-a construit scenariul noului început de an școlar cam pe stilul: „auzi, e clar, ne dau drumul pe pajiști până după alegeri, ne mai lasă vreo două săptămâni, pentru ca după aia să ne arate că, deși a ieșit lumea la votare, nu de la votare e explozie de coronavirus; apoi ne închid la loc în case, că mai departe nu se poate merge…” Dar asta-i doar gura lumii. Slobodă. Dacă se va întâmpla așa, ocârmuitorii chiar ar trebui să-și depună armele, fiindcă, în mod cert, nu le știu folosi.

Ce vreau să spun însă e că niciodată nu m-am simțit mai nesigură. Nimic din ce se întâmplă nu-mi conferă nici cea mai mică fărâmă de siguranță. Mă bulversează „culorile” de atac ale guvernanților cu virusul, mă bulversează neputința cadrelor didactice de a-și stabili, la nivel micro, culorile după care ar fi bine să-și deschidă școlile, mă bulversează faptul că nu am citit nicăieri despre niște fonduri suplimentare primite de toate școlile în parte pentru tot calabalâcul suplimentar de care e nevoie, începând cu spirtul de la intrare și terminând cu soluție de dezinfectat mese, scaune etc., ba, mai mult, n-am citit nicăieri de suplimentarea numărului femeilor de serviciu din școli, ca să fiu sigură că vor ajunge toate cotloanele dezinfectate zi de zi. Mai sunt nesigură și pe faptul că lecțiile mele zilnice cu fiică-mea, privind modul în care să NU interacționeze cu colegii se vor dovedi un fiasco. Asta, după ce vorbea cu prietenuța Karina, mai zilele trecute, despre niște măști „cool” pe care și le vor schimba între ele negreșit, fiindcă au modele diferite și e bine să fii, nu-i așa, diferit. Am înlemnit. Dar, ce vrei… Până la urmă, copilașii ăștia au opt, nouă, zece ani, am o pungă de ciorapi mai vechi decât ei, sunt copii plini de energie, de idei și de dorință de a socializa, de a-și consuma preaplinul fugind unii după alții, de a se atinge, doar cum altfel să joci mâța-prinsa, nu? Prin urmare, nu  pot fi deloc sigură. Nu pot să am nicio certitudine. Nu îmi închipui deloc cum vor reuși profesorii să-și rupă minute bune dintr-o oră de predat făcându-l atent ba pe Miștocărescu din ultima bancă, care și-a băgat mâna pe sub plexiglasul Maricicăi, sau pe Obrăznicescu, din prima bancă, pe care nu degeaba l-a mutat acolo, ci exact pentru a-l vedea mai bine când scuipă pro-covid spre cărțile și caietele Stăncuței, că și ea, anul trecut, i-a călcat în picioare săculețul pentru teniși de sport. Nu am idee cum vor proceda învățătorii cu copiii mici, cărora nu le vor putea lua mânuțele să le modeleze spre cele mai frumoase litere, nu văd cum, unele școli, vor da randament aducând 15 copii la școală de la opt la zece, iar pe ceilalți de la zece la douăsprezece. Nu văd bine nici viața părinților cu copii de scoală primară și generală; cum se vor duce la serviciu, cum se vor împărți să meargă după copii, în miezul zilei, la școală, ce fac cei care pur și simplu nu au cu cine să-i lase? Ce?

Cât despre revenirea la predarea online, nu scriu nimic. Am văzut-o la față, mi-e clar în ce constă. În timp, va duce la formarea unei generații de copii depresivi, care nu vor ști să interacționeze. Nu vor ști mult mai multe, iar viața, așa cum am știut-o noi, va dispărea de pe străzi și dintre oameni; în timp, vom ajunge niște zombi distanțați social, fără nicio dorință de a întâlni oameni, fiindcă oricine va fi văzut prin prisma unui eventual pericol.

Dar să revin. De ce aș începe școala cu o pauză mare de două săptămâni? Fiindcă, dacă guvernanții nu au nicio informație care să-i conducă spre o decizie unanimă la nivel de țară, mă văd nevoită să-mi fac propriile experimente. Astfel, dacă după două săptămâni nu se vor umple spitalele de copii bolnavi de Covid19 – și mă refer aici la copiii care vor merge la școală oricum, fiindcă au părinți care „nu cred în covid” – atunci voi schimba macazul. Va însemna că nu-i nu-ș’ ce cu covidul ăsta și că nu-i dracul atât de negru. Până atunci însă, știu doar ce-am auzit pe la americani, englezi și alții, pe la televiziuni care se respectă: că problema nu e că faci covid, ci că nu se știe ce efect va avea asupra corpului tău peste câțiva ani; că e un virus care are cel puțin trei componente HIV și chiar o componentă ebola. Că habar n-are nimeni, cu adevărat, despre ce e în stare să „dea” în câțiva ani. Că ideal ar fi să nu fie contactat. Că e lucrul dracului, în casa popii. Că una, că alta…Brrr!

Ca atare, cochetez cu ideea de a începe școala cu o pauză mare. De frică, de neîncredere, de groaza haosului și pentru că nu vreau să risc deloc. Și pentru că nimeni nu-mi garantează nimic. Dacă cineva se joacă la butoane cu copilul meu, pentru o vreme, cel puțin, butonul nostru este defect.