Au trecut 54 de ani de la acea după amiază în care Aradul s-a întunecat după vestea că marele „Csala”, că Iosif Petschovski, cel mai bun și cel mai iubit fotbalist pe care l-a avut vreodată Aradul, a trecut la cele veșnice.

Era minutul 23 al jocului dintre UTA și Poli Iași, moment în care Lereter a deschis scorul din centrarea lui Axente. Extazul i-a cuprins pe cei 15.000 de arădeni care erau în tribune. Apoi s-a auzit vocea crainicului de pe stadion: „A murit Iosif Petschovski!”. Brusc, un murmur se auzise printre miile de oameni. Avea 47 de ani, 3 luni și 5 zile… O boală necruțătoare l-a răpus: cancer la gât.

Probabil nu e întâmplător că acei fotbaliști care jucau în tricourile Bătrânei Doamne în momentul în care „Csala” și-a dat ultima suflare au câștigat acel campionat. Apoi și pe următorul, și tot ei au eliminat campioana lumii, Feyenoord. Spiritul lui Petschovski era peste tot. În vestiar, un vestiar condus de Coco Dumitrescu, cel care a cărat pianul la care cânta Petschovski, în teren, acolo unde Domide, Broșovski, Biro, Petescu, Lereter, Axente și toți ceilalți, lăsau ultima picătură de sudoare pentru a-i face fericiți pe cei din tribune, iar în tribune era un fair-play pe care e greu să ni-l imaginăm în zilele de astăzi.

Noi, cei care avem vârsta la care Petschovski a plecat la îngeri, sau mai puțin, am trăit doar cu poveștile despre el și tot cu poveștile despre generația care a eliminat pe Feyenoord. Sunt povești care au intrat în inimă, povești care ne-au făcut să ne îndrăgostim iremediabil de tot ce înseamnă UTA, dar mai ales de ceea ce a însemnat UTA. Noi, cei sub 50 de ani, am trăit puține bucurii ca fani ai acestei echipe, dar pentru noi este o bucurie în sine faptul că o avem, că putem să mergem să-i vedem meciurile.

Viața, vremurile, ne-au făcut să ne bucurăm de simplul fapt că vedem această echipă în prima ligă. Pentru Petschovski nu era niciodată îndeajuns doar atât. El lupta pentru titluri, lupta pentru cupe, lupta pentru a fi cel mai bun. Și a fost. A fost „fotbalistul ce încânta inima și tot Aradul îl admira, împreună cu UTA”. Acum, suspină dureros…

Iartă-ne, Iosif Petschovski. Știm că te doare să ne vezi, de acolo, dintre îngeri, și să vezi că tot spiritul pe care l-ai adus sub îndrumarea marelui Baron Neuman la acest club. împreună cei din generația ta, cu Farmati, cu Bonyhadi, cu Coco sau Mercea, cu Lorant sau Băcuț. Iartă-ne că ne apasă istoria scrisă cu atâta sudoare de tine și de toți cei alături de care ai jucat, tinde să dispară. Iartă-ne că nu știm să ne mai propunem obiective mărețe. Iartă-ne că am ajuns să ne bucurăm de mediocritate.

Îl auzeam pe Luciano Spaletti după victoria lui Napoli, scor 6-1, pe terenul lui Ajax. „Maradona ar fi fost mândru de această echipă”, spunea Spaletti. Noi, arădenii, semănăm puțin cu napoletanii. Suntem pătimași, ne iubim echipa și ne divinizăm legendele. Noi, pe tine, Iosif Petschovski. Ei, pe Maradona.

Tu, Iosif Petschovski, nu prea ai cu se să te mândrești, discutând acolo în cer cu cei care au fost, în viață, zei pe marile stadioane. Și îmi cer din nou iertare că noi nici măcar de statuia ta nu am știut să avem grijă. Că am lăsat-o ani de zile în noroi, în ploaie, și am uitat și de ea și chiar și de tine…

După toate poveștile auzite despre tine de la bunici, de la părinți, mă întreb acum: noi ce o să povestim nepoților? Singurul lucru frumos care este de povestit acum este că avem un public minunat, că Aradul vibrează pentru UTA, că familii întregi vin la stadion ca la o sărbătoare, că zeci de copii se îmbracă în roșu și după fiecare meci se duc la vânat poze cu jucătorii. Ei, în inocența lor, nu știu că cei care îmbracă acum tricourile roș-albe, nu prea le merită.

Dar chiar și așa, din mediocritate, spiritul rămâne, dragostea de culorile roșu și alb a rămas neștirbită, iar dorința noastră, a celor mai tineri, de a vedea UTA acolo unde a-i dus-o tu, Iosif Petschovski, este cea mai mare dorință a noastră.

Poate într-o zi te vom face mândru de noi. Până atunci, mai spun o dată: iartă-ne, Iosif Petschovski.