(Dedic acest articol prietenului meu, Lajos Notaros).

Pentru a explica istoria este necesar un demers strict rațional, prin care istoricul pune în lumină „sine ira et studio” („fără ură și părtinire”), după îndemnul lui Tacit, cauzele, circumstanțele și factorii care au produs evenimentul istoric. Când istoricul spune: „așa s-a întâmplat”, el explică, dar dacă adaugă o notă sentimentală și declară „așa a trebuit să fie”, el justifică evenimentul. Indiferent, însă, dacă demersul este rațional sau sentimental, istoricul pornește întotdeauna de la stabilirea cauzelor.

Filosoful marxist Plehanov (apreciat și de Lenin) indică trei categorii de cauze: generale, speciale și particulare… „Totul se reduce în istorie la influența cauzelor generale”, adică „a marilor nevoi sociale” care provoacă mari răsturnări, culminând cu revoluții. Alte cauze, spune acesta, „nu pot să determine transformări fundamentale în absența acțiunii cauzelor generale”.

Îmi permit să-l contrazic pe Plehanov… prin el însuși, și mă refer la cazul României. În transformarea României burgheze în România comunistă, nu au acționat „cauzele generale”, adică evoluția firească a societății românești, ci cauzele speciale și particulare. Să le amintesc. În 4 aprilie 1945, încă în plin război, mareșalul Tito, însoțit de Milovan Djilas (ideologul comuniștilor sârbi), a avut o întâlnire cu Stalin la Kremlin. În cursul convorbirilor, Stalin a pronunțat aceste cuvinte fatidice: „Acest război nu se aseamănă cu niciunul din trecut, deoarece, în teritoriul ocupat, armata cuceritoare va institui propriul său regim social și politic”. Iată „cauza specială”, România a fost învinsă și ocupată de Armata Roșie, în consecință a suferit o transformare social-economico-politică fundamentală, o structură care a anulat evoluția normală și firească a țării.

La cauza specială care a schimbat fața României, adăugăm cauzele particulare, adică „factorii umani”, Stalin și „uneltele” sale autohtone (să le menționez numele? Au murit, dar „elevii” lor trăiesc și o duc bine!).

Punând accentul asupra cauzelor generale, Plehanov restrânge mult rolul personalității în istorie, deci al cauzelor particulare, și critică poziția lui Saint Beuve publicată în revista Globul în 1826: „în oricare moment dat, omul este în stare să introducă în cursul evenimentelor, printr-o decizie bruscă a voinței sale, o forță nouă, neașteptată și variabilă, care este capabilă să dea o nouă orientare evenimentelor”.

Am reflectat mult, ani la rând, încă din tinerețe, asupra celor două poziții, cea a lui Plehanov (pentru care am o mare stimă), și cea a lui Saint Beuve. Totuși, există în istorie asemenea ființe umane înzestrate cu o forță ieșită din comun, care îi face capabili să răstoarne o ordine stabilită și să o schimbe cu o alta nouă. Altfel, cum s-ar explica fapta marilor întemeietori de religii? Ce a făcut Stalin? În locul religiei întemeiate de Iisus din Nazaret, Stalin a creat, de fapt, o religie profană din care l-a exclus pe Dumnezeu. În istorie, timpul cât a durat această religie fără Dumnezeu poartă denumirea „epoca stalinistă”. Această epocă poate fi explicată (cum am procedat în acest articol), dar poate fi și justificată? Vom vedea în articolul următor.