S-au scurs 72 de ani și încă nu am dobândit acea detașare necesară unei priviri „sine ira et studio” (fără ură și părtinire) asupra acestui eveniment crucial în zbuciumata noastră istorie. Dimpotrivă, în locul rațiunii noi punem sentimentul, judecăm cu inima, nu cu mintea.

În mentalul colectiv, sfârșitul tragic al Mareșalului Antonescu funcționează ca un avocat al apărării sale, considerat un mare român, un mare patriot, iar Regele Mihai, un trădător, el a adus în țară pe ruși și comunismul și, mai ales, nu l-a lăsat pe Mareșal să meargă „până la capăt”.

Să punem câteva întrebări: Unde era acel „capăt”? La Berlin? Sau la… Curtici? Și aici ce s-ar fi întâmplat? Putem fantaza, desigur. Mareșalul ar fi avut o întâlnire desigur cu Vîșinski. Unde? Posibil la Arad, în sala festivă a Primăriei. Aici, însă, prin intermediul lui Vîșinski, Mareșalul i-ar fi pus lui Stalin niște condiții ferme, nu-i așa? Nu-i așa! Cu un dictator nu se negociază. De ce? Fiindcă el nu negociază cu nimeni! Condiții lui Stalin? Să fim serioși (dacă putem). Singurul care a „negociat” cu Stalin a fost Churchill. Rezultatul? Stalin a obținut tot ce a dorit.

În mintea multor români înfierbântați de un romantism eroic, stăruie mitul rezistenței noastre pe aliniatul Focșani – Nămoloasa – Galați. Să presupunem că Mareșalul ar fi reușit să-i oprească pe ruși. Până când și la ce bun? Doar pentru a prelungi agonia? Și o întrebare inconfortabilă: mai era cât de cât posibilă o rezistență? Pe data de 20 august, rușii au inițiat o mare ofensivă pe frontul din Moldova. Ca să înțelegem situația, iată raportul de forță în acel moment:

– 90 de divizii rusești față de 47 româno-germane

– 922.000 ostași și ofițeri ruși față de 643.000 români și germani

– 1404 tancuri rusești, 404 la români și germani

– 1759 avioane la ruși, 810 la români și germani

– 16.079 tunuri și aruncătoare la ruși, 7618 la români și germani

Concluzia: continuarea războiului ar fi fost un dezastru total încheiat pe pământul românesc. Factorii politici conștienți ai României au considerat că ieșirea din Alianța cu Germania și un armistițiu cu rușii erau imperios necesare. Sarcina i-a revenit tânărului Rege. În după-masa de 23 August, Mareșalul a fost convocat la palat. Faptele se cunosc. Regele i-a cerut Mareșalului să pună capăt unui război cu rușii care semăna cu o sinucidere. De ce Mareșalul să facă asta? Deoarece el ar fi făcut un armistițiu de ordin militar, în schimb un armistițiu guvernamental avea alte implicații. Era un armistițiu politic. Răspunsul Mareșalului a fost: „Nu pot fără a primi dezlegare de la Hitler”. Dezlegare de la Hitler? Iată o probă de mare naivitate! Cum a putut să creadă Mareșalul că Hitler ar fi fost de acord? Și, în definitiv, de ce avea nevoie de o „dezlegare” de la Hitler? Între România și Germania nu exista nicio obligație contractuală, Mareșalul însuși a recunoscut, într-o convorbire cu Generalul Hans Friessner, cu câteva zile înainte de 23 august: „Este singurul caz în istorie că un popor intră ca aliat într-un război fără să aibă un tratat de alianță, militar și politic”.

S-a susținut cu mândrie că Mareșalul era obligat de onoarea sa de militar să continue războiul alături de germani, dar „în politică nu decide onoarea, ci interesul”, spunea Churchill. Mareșalul nu era un cavaler din Evul Mediu, care se bate în duel pentru a-și apăra onoarea personală. Nu onoarea lui era în joc, ci interesul național, pe care trebuia să-l servească dincolo de orice alte considerente.

Într-o dezbatere științifică, organizată la 23 august 1997, la Bistrița-Năsăud în sala teatrului, istoricul Șerban Papacostea a pus o întrebare Regelui Mihai, invitat de onoare (în capitală a fost omis!): „Majestatea Voastră, credeți că exista o alternativă la actul de la 23 August?”. Regele: „Singura alternativă, dacă se poate numi așa, ar fi fost să nu facem nimic, să lăsăm să treacă tăvăliugul rus peste noi. Și ce se alegea de țara noastră? Așa că nu exista nicio alternativă”.

Cuvintele Regelui îmi aduc aminte o întâmplare „trăită”. La începutul lui septembrie 1944, în satul meu din Banat, a fost cantonată, scurt timp, o unitate sovietică, pentru refacere (l-am văzut pe Mareșalul Marinovski la o distanță de 10 pași). În 17 septembrie, această unitate a ajuns la Păuliș, a scos din tranșee elevii Școlii de Subofițeri Radna-Lipova și le-a luat locul (nota bene: au luptat cu horthiștii, nu cu germanii ca în filmul lui Sergiu Nicolaescu).

Și în final, o întrebare: Sovieticii au intrat în București în 29 august, în 17 zile au ajuns la Păuliș. Dar dacă în loc de 17, le-ar fi trebuit… 170? Împreună cu Regele ne putem întreba și noi cu luciditate: oare ce s-ar fi ales de țara noastră? Vorba din popor: „se sparie gândul”!