S-a stins un om care timp de aproape 40 de ani a fost o legendă vie, un portar cum nu s-a mai văzut și care probabil nu va fi egalat niciodată. Helmut Duckadam, legendarul erou de la Sevilla, s-a stins ieri la vârsta de 65 de ani și la 38 de ani distanță de noaptea aceea magică în care apărase patru penalty-uri contra Barcelonei chiar în fața Regelui Juan Carlos. Nu s-a mai văzut asa ceva până atunci și nici nu cred că se va mai vedea la un asemenea nivel, finala Cupei Campionilor Europeni, echivalentă în zilele noastre cu finala Champions League.

Cum am trăit acea seară? Senzațional… A fost acea bucățică de tort a copilăriei mele, a fost atât de dulce încât gustul ei mi-a rămas în amintire peste ani, peste decenii. Aveam 10 ani în acea seară de 7 mai 1986. Aflasem vag de explozia de la Cernobîl, dar ideea de radiații nu mă speria atât de tare precum posibilitatea ca Steaua să piardă acea finală în fața Barcelonei.

Am văzut finala acasa la unchiul meu, Puiu, fratele mamei mele. Știam despre Helmut Duckadam că este din sat cu bunicul meu, Semlac, loc în care și tati și-a petrecut o parte din copilărie. Astfel, prin Duckadam, simțeam un sentiment de apartenență, mă identificam cu acea echipă ca și cum.ar juca cineva din familie în ea.

Povestea o știm cu toții acum. Nu am uitat-o nici noi și nici catalanii. Nu aveam cum pentru că era ceva de neuitat. Urutti ne-a exasperat până la lacrimi la execuțiile lui Boloni și Majearu, dar Duckadam ne-a făcut să ne simțim stăpânii lumii la paradele în fața lui Pichi Alonso, Alexanco, Pedrazza si Marcos. „Suntem finaliști! Am câștigat cupa, Cupa Campionilor Europeni este la București!”, striga Teoharie Coca-Cosma, cuvinte întipărite până la capătul timpului nostru în memoria tuturor celor care au văzut acel meci.

Băiatul, tânărul de 27 de ani plecat din Semlac, remarcat la UTA și consacrat la Steaua devenise un super-erou. Era ca Superman, ca Omul Paianjen, ca Rahan sau cine vreți. Iar noi toți voiam să fim Duckadam.

Când jucam la școala cu clasa mai mica decât noi, aveau un portar mic, Florin, iar colegele lui strigau de pe geamul sălii de clasă: „Florin, căpitan, apără ca Duckadam!”. Helmut era deja legendar…

Noaptea de 7 mai 1986 a fost fericire pură pentru copilul care eram. Duckadam m-a făcut fericit.

Peste ani aveam să-l cunosc personal. Eram surprins să văd câtă blândețe stă într-un om care în acea poartă imensă de pe Ramon Sanchez Pizjuan părea un King Kong fioros. Vocea-i caldă, umorul atât de fin și curat, bunețea care o emana, toate astea te făceau să-l admiri și mai mult.

Iar faptul că a venit la ziua bunicului meu, la cei 90 de ani, el, marele, imensul, legendarul Duckadam, mi-a arătat cât de modest și cât de la locul lui este.

A fost pomenit și în biserică, de preoți, pentru că pentru noi era atât de mare încât puteam să-l punem printre sfinți. Din păcate, nu a primit respectul cuvenit tocmai de la cei cărora le-a adus cel mai important trofeu pe masă, cei de la Steaua….

Te-ai dus, Helmut. Îți mulțumesc pentru ceea ce m-ai făcut să simt, îți mulțumesc pentru noaptea aceea minunată și pentru că mi-ai făcut și bunicul fericit la una dintre ultimele aniversări, „băi, Duca”, cum îți spunea el. Îți mulțumesc pentru că m-ai făcut să spun cu mândrie că te cunosc.

Drum lin, om bun…

Legenda ta merge mai departe.

Citește și: Unde au ajuns mănușile cu care Helmut Duckadam a apărat cele 4 penalty-uri din finala CCE de la Sevilla · Special Arad