Am văzut primul „Top Gun” în copilărie sau în adolescență la TV și, sincer să fiu, tot ce am reținut e că piloții Forțelor Navale Americane se distrează de minune în timpul exercițiilor de zbor, iar misiunile imposibile pot fi realizate numai dacă ești Tom Cruise. Am mai reținut, de asemenea, că avioanele americane de interceptare F-14A sunt supranumite „Tomcat” – ceea ce, având deja această poreclă, mi-a generat senzația incontestabilă că mai cool de atât nu se poate – și că sunt (adică au fost) cele mai șmechere „gadJET”-uri americane, evident, mai bune decât MiG-urile rusești, mai ales dacă ai și un Tom la bord. În rest, tot ce-mi mai apare ca un flashback din acel superhit de box office al anilor ’80 (1986, mai exact, anul în care m-am născut) este ori imaginea unui poster, ori o amintire falsă, aidoma unei reclame TV la ceva gumă de mestecat, spray, gel de păr sau ochelari de soare pentru bărbați, cu acea muzică de fundal new wave / hard rock / disco inconfundabilă și, evident, cu un Tom Cruise zâmbind ca un veritabil etalon pop culture, cu ochelarii lui de aviator, proptit de avionul său (pe atunci) ultimul răcnet, arătând cu degetul mare semnul acela pe care, astăzi, îl numim „Like” grație Facebook. Inevitabil, vremurile și trendurile s-au schimbat, între timp, la fel și preferințele mele în materie de filme. Long story short: vestea că, după 36 de ani, Tom Cruise revine în „Top Gun 2” m-a lăsat complet rece, nu-i dădeam nicio șansă, chiar dacă ciorbele cinematografice reîncălzite au din start și din inerție minim 50% garanție de reușită. Problema e că „vibe”-ul acela tipic anilor ’80, în ziua de azi, este luat, în cel mai bun caz, doar în derâdere, pe bună dreptate. Nu și atunci, pare-se, când îl avem la cârmă pe omul misiunilor imposibile, Tom Cruise EL însuși, în persoană…

Nu numai că „Top Gun: Maverick” a spart recordul în prima jumătate a anului 2022 (până să fie surclasat de o altă ciorbă reîncălzită, „Avatar: The Way of Water”), mulți – inclusiv Spielberg – îl laudă pe inegalabilul Tom Cruise că a salvat de unul singur fundul Hollywoodului, după o pandemie COVID-19 care a măcelărit industria cinematografică timp de doi ani de zile și, nu în ultimul rând, într-o eră în care serviciile de streaming stabilesc deja noua normalitate globală a vizionării filmelor. Dar indiferent că este așa sau este o exagerare cât casa, Tom Cruise a salvat, cu siguranță, fundul celor de la Paramount Pictures, mamutul industriei care de ani de zile se chinuie să rămână pe linia de plutire, să nu cadă din celebra listă „Big 5” a studiourilor de film din SUA direct în derizoriu, neavând decât 2-3 filme de succes în ultimul deceniu (vezi aici), fiind mereu în urma Disney, Warner Bros., Universal și Sony/Columbia Pictures. Ultima oară, în 2018, tot Tom Cruise a salvat „gigantul” (între ghilimelele de rigoare) Paramount, cu „Mission: Impossible — Fallout”.

Toată această introducere lungă a fost, cred, necesară pentru a accentua importanța lui Tom Cruise atât dincolo de, cât și pe marele ecran, pentru că fără el, fără doar și poate, filmul nu ar fi avut același farmec și, probabil, nici acest succes imens. Ce-i al lui, e al lui! De altfel, Tom Cruise este un actor chiar bun spre foarte bun, mai puțin atunci când se joacă pe sine, așa cum are prostul obicei în filmele sale de box office în care contează prea puțin acțiunea, deoarece – precum legendarul Chuck Norris – EL ESTE acțiunea.

Dar chiar dacă „Top Gun: Maverick” pare că se înscrie exact în acest tipar al cascadoriilor actoricești, filmul regizat de Joseph Kosinski (despre care mulți am auzit acum pentru prima oară) reușește să surprindă din mai multe puncte de vedere.

„Nu-mi arunca privirea aia”, spune Penny (Jennifer Connelly). „Este singura pe care o am”, îi răspunde Pete Mitchell (Tom Cruise)… și, într-adevăr, la o distanță de 36 de ani, indestructibilul, nemuritorul, eternul în formă fizică optimă și veșnic tânărul „action hero” are aceeași privire de seducător înnăscut fără de vină pe care o avea în primul „Top Gun”, când avea doar 23 de ani. Cumva, actorul-veteran-vedetă are doar două sau trei riduri acumulate în toți acești ani, însă ies în evidență și câteva diferențe în ceea ce privește personajul: pilotul supranumit „Maverick” a scăpat – din fericire – de acel zâmbet de prostovan-deștept-„mânca-l-ar mama”, este acum mai matur, mai temperat, mai calculat, chiar dacă și-a păstrat o doză sănătoasă de încăpățânare și are aceeași poftă nebună de adrenalină. Ceea ce nu e o noutate (și nici nu ne-am așteptat să fie) este faptul că, deși „Maverick” al nostru este în pragul pensionării din cariera sa militară, este în continuare cel mai tare din parcarea Forțelor Navale Americane.

Sunt diferențe majore, în schimb, în tonalitatea generală a filmului, față de cel de acum aproape 40 de ani. Producătorii au apăsat cu toată puterea pedala pe poteca nostalgiei, cu multe referințe la acțiunea primului film și chiar cu secvențe „în oglindă”, dar s-au asigurat în același timp să vină și cu ceva în plus, o gravitate mai palpabilă, o tentă dramatică mai credibilă și, desigur, cu efecte vizuale mult mai captivante și semnificativ mai amețitoare.

Pe partea dramatică, filmul se concentrează pe mustrările de conștiință ale lui „Maverick” după moartea colegului său, Nick „Goose” Bradshaw, și pe relația tensionată, tocmai din această cauză, dintre aviatorul senior și unul dintre noii „hotshot” ai programului militar „Top Gun”, nimeni altul decât fiul lui „Goose”, Bradley „Rooster” Bradshaw.

Sunt doar două elemente care „strică” anvergura filmului, dar în același timp sunt alegeri scenaristice perfect de înțeles, mai ales într-un film de Hollywood. În afară de „Rooster”, a cărui atitudine dușmănoasă față de „Maverick” este plauzibilă, este destul de tras de păr faptul că într-un program militar atât de important cum e „Top Gun”, cumva, tot timpul se nimeresc niște „cocoși” încrezuți și neobedienți, cu alte cuvinte neprofesioniști, dar, pe de o parte, nu este exclus să fie așa și în realitate, iar pe de altă parte, este doar o altă oglindire a primului „Top Gun”, în ideea că avioanele se schimbă, năravurile, ba. A doua chestiune ce taie puțin din potențialul filmului este previzibilitatea, certitudinea că misiunea, oricât de grea sau suicidară pare, se finalizează cu succes. Cum altfel, desigur, dacă îl avem pe Tom Cruise?!

Surpriza cea mare, respectiv cea mai emoționantă parte a filmului este însă reapariția, preț de câteva minute, a lui Tom „Iceman” Kazansky, ajuns între timp amiral. Modul în care producătorii l-au „inserat” pe bătrânul „Iceman” în poveste este admirabil, reușind să-i aducă actorului-vedetă a anilor ’90 un real omagiu. Asta pentru că personajul este jucat din nou de Val Kilmer, actor despre care se știe de ani de zile că suferă de cancer la gât. Din cauza acestei realități triste, amiralul „Iceman” este la fel de bolnav în film ca în realitate și la fel de scump la vorbe, însă replicile (respectiv mesajele) lui sunt extrem de bine gândite și scrise, sunt scurte și la obiect, pătrunzătoare și pline de înțelepciune, iar acele cuvinte pe care, aparent cu un efort suplimentar (în realitate cu ajutorul unui AI care i-a recreat vocea), actorul reușește să le rostească, sunt – categoric – cele mai intense și importante secvențe ale filmului.

„Time to let go”, spune „Iceman”. Și chiar dacă, în film, bineînțeles, replica apare într-un alt context, aceasta ar putea fi transpusă și în viața reală, cu referire la această dependență de naftalină în industria cinematografică. Dar se pune, în același timp, întrebarea firească: dacă „Top Gun 2” a reușit să lovească jackpot-ul într-o asemenea manieră de bun augur, aproape ireproșabil, surclasând de n ori originalul, de ce să nu țintească la o și mai mare înălțime, cu un „Top Gun 3”? Va mai fi o continuare? O ultimă parte, ca trilogia să fie completă… sau poate 7, 8, fără număr, pe modelul „Mission: Impossible”. De fapt, dacă suntem de acord cu impresia generală că „Top Gun: Maverick” este atât de surprinzător de bun încât, iată, s-a scos și cu nominalizări importante inclusiv la Premiile Oscar, singura întrebare relevantă este doar una: este posibil mai bine de atât?

Nota autorului:

Explicația notelor:

Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Slab
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă

Mai multe recenzii de film, în rubrica „Oscar Special”