De când am început această călătorie prin tărâmurile odioase ale municipiului nostru, mai mulți dintre cititorii noștri și-au exprimat dorința de a citi un articol despre „Mărului” – cea mai vestită zonă de acest fel a Aradului, acest univers distopic, „tatăl” tuturor depravărilor și mizeriilor, imperiul fierului vechi și al molozului, unde oamenii locuiesc în cocioabe „hand made”, fără niciun act de proprietate, fără nicio aprobare, sub nasul ignorant al autorităților locale care știu prea bine situația, dar închid ochii, resemnate, zicând că n-au ce să le facă.

Pe bună dreptate, strada Mărului ar putea primi titlul de „Cea mai depravată zonă a Aradului” și tocmai de aceea am lăsat-o pentru finalul acestui micuț ghid turistic grotesc.

Dacă încă nu ai avut „onoarea” să auzi de strada Mărului, consideră-te privilegiat! Dacă totuși ai o curiozitate macabră pentru astfel de zone, urcă-te în mașină și treci de cartierul Afla, imediat după indicatorul amplasat în mod ironic de către Primăria Arad, care roagă civilizat „Nu depozitați gunoaie”, treci pe sub autostradă și vei da de o lume de-a dreptul halucinantă, parcă extrasă de pe un alt continent, o lume a treia a Aradului, unde mirosul de cauciuc ars îți intoxică plămânii și cerul este invadat de spirale dense de fum negru, ca scos dintr-un cazan cu smoala iadului.

Camioanele se plimbă unele după altele, de parcă ar urma o normă prestabilită, cu pontaj și tot tacâmul, debarasându-și toate rămășițele de moloz după bunul lor plac, fără vreo autorizație, fără voia nimănui, într-un spațiu a cărei proprietate este de mult sub semnul întrebării.

Toată harababura a început (desigur!) după Revoluție, când zona aferentă s-a împărțit pe bucățele mai ales „datorită” birocrației tipic românești, ce l-ar ameți de cap până și pe maestrul Kafka. De atunci, lucrurile au început să se miște într-un cerc cretin și tot mai viciat.

Proprietățile alea-s ale tuturor și ale nimănui…

Legea junglei se aplică cel mai bine pe strada Mărului. Dacă chiar te ambiționezi să afli câte ceva despre proprietari, o să te trezești că ești aruncat dintr-o direcție într-alta până amețești pe bune. Nimeni nu știe nimic concret. Erau vorbe acum vreo 6 ani că se pun și dărâmă casele, când începuse construcția autostrăzii. Dar autostrada e gata și casele sunt încă în picioare. Noroc cu gardul antifonic ce împiedică străinii veniți din Vest să dea ochii cu peisajul ăla pitoresc…

Nu se cunoaște nici măcar numărul oamenilor care locuiesc acolo. Ultima dată când s-a ocupat cineva de această problemă a fost în 2011 când, după cum mi-au spus cei din conducerea D.D.A.C., viceprimarul Bognar ar fi cerut să se facă un recensământ cu zona. Dorind să aflu mai mult despre rezultate, am întrebat la Primărie, însă mi-au spus că nu prea au informații și mi-au sugerat să sun la D.D.A.C., tocmai cei care îmi indicaseră Primăria. Singurul lucru care au știut să mi-l spună e că sunt în jur de 5-8-10 proprietăți cu autorizație, iar că restul 80% dintre locuitori nu au buletinul în Arad, ci sunt veniți din alte părți ale țării și că sunt nomazi, ceea ce e și piedica realizării unor statistici exacte.

Nomazi… interesant! Mai ales dacă e să numărăm casele cu antene TV montate pe acoperiș. Cuiva care n-are intenția să stea decât câteva zile, cine-i face contract de cablu? Hai, fie, poate-și ia antena sub braț când pleacă, dar curent de unde până unde? Da, știu, probabil că mulți și-au tras ilegal curent de la stâlpii telegrafi din stradă, dar partea și mai interesantă e că mulți au contoare montate direct în peretele casei. Cum sunt contorizați, neavând acte pe casă, numai Ăl` de Sus știe…

Da, o zonă scăpată de sub control, cu oameni care-și fac propriile legi.

Plimbându-mă cu cei doi agenți superiori de la Poliția Locală, Mircea Șușorcă și Daniel Faur, am și prins, „în flagrant” cum se zice, un camion al unei firme private venit să-și arunce materialele nefolositoare lângă o casă jerpelită de pe Mărului. La văzul agenților de poliție interogând șoferul, locuitorii din jur au ieșit nervoși în stradă, zbierând disperați că nu mai suportă cât gunoi se aduce zilnic acolo. Cică una dintre familii a „cumpărat” cu 300 lei o parte din terenul respectiv, care, chipurile, aparține unei femei rrome, de 30 de ani, din Cluj, doar ca să nu mai lase mașinile să arunce deșeuri acolo (vezi video mai jos).

Teren – spațiu public vândut de o femeie altor oameni, fără acte, fără nimic, iar pe urmă, aceeași femeie, conform spuselor vecinilor, le cere tot mai mulți bani, uitând mereu că au plătit deja. În același timp, femeia cică are propria ei „afacere” cu firmele de construcții, lăsându-le, contra sumei de 10 lei, să arunce gunoiul pe „proprietatea ei”. Legea junglei, după cum am spus. Pare ceva inventat la repezeală pentru un scenariu de film, categoria B. Dar este realitatea înconjurătoare, pe care nimeni nu o vede, sau dacă o vede, nimeni nu e dispus să facă ceva.

Povestind celor de la Primărie istorioara acestei Apple Businesswoman, situația li s-a părut amuzantă. Am întrebat apoi, în repetate rânduri, dacă există vreun plan de a dărâma aceste case, dar nu am primit niciun răspuns categoric. Mi s-a spus că nu tot spațiul de acolo este domeniu public, ci o parte – de exemplu – aparține unei ferme, o alta Universității Vasile Goldiș. Întrebând care este, totuși, poziția Primăriei față de acest spațiu bătut de soartă, mi s-a comunicat că în momentul de față se lucrează la planurile unui proiect prin care se dorește dezvoltarea zonei. Se pregătesc să construiască un… wait for it… complex sportiv!

Da, pentru că oricine în toate mințile s-ar duce să facă sport în mijlocul mormanelor de gunoaie, respirând alintaroma primăvăratică de cauciuc ars. Pentru că, evident, după cum au spus și ei, alea tot acolo vor rămâne, din moment ce sunt pe spațiul privat, unde ei nu pot interveni…

Dar să nu fim chiar așa răutăcioși. Primul pas important pentru înfrumusețarea zonei e deja făcut. Ignorați că sunt oameni dubioși pe acolo, cocioabe fără autorizație, că nu e apă, că nu e gaz, că nu e asfalt pe drum, că de atâtea ori echipajele de la Salvare sau de la Pompieri nu au putut intra pe strada Mărului, pentru că era efectiv blocată de gunoaie sau, după o ploaie, de nămol…

Toate astea-s basme irelevante. Avem ce contează mai mult: pistă de biciclete! Pentru ca orice biciclist, ori vacă, rață, cal, pisică sau găină, să poată să se plimbe prin zonă în condiții europene.

Apropo, vă amintiți suma totală alocată acestor piste? Nu? Vă amintesc eu:

Proiect „Amenajare piste de biciclete în municipiul Arad”: 10.300 mii lei. Părticica de pistă dedicată străzii Mărului arată cam așa:

Și cam asta simt oamenii de pe strada Mărului despre viața de acolo:

***

Dacă e un lucru pe care l-am învățat în scurta mea călătorie prin zonele depravate ale Aradului, ar fi asta: nimic nu depinde de nimeni, iar orice întrebare pui, ești mereu trimis în altă parte. Totul ține de toți și totodată de nimeni.

Mulțumesc, Arad. Mulțumesc, România. A fost o drumeție „palpitantă”… dar tind să cred că în van.

Citește și
Episodul 1 – Între „raiul cumpărăturilor” și „bine ați venit la Arad!” 
Episodul 2 – Lumea „distopico-lăutărească” de pe Tarafului
Episodul 3 – Checheci, acest Imperiu al gunoaielor, hoților și șobolanilor