De ceva timp, despre „Troia Aradului” se vorbește și în afara mediului academic de specialitate. Eforturile Complexului Muzeal Arad de a face publică această descoperire uluitoare a început să dea roade, chiar dacă cercetările arheologice sunt – în continuare – la început. Este o muncă migăloasă, întinsă deja pe ani de zile, însă experții au motive și dovezi din ce în ce mai edificatoare pentru a rescrie o parte a istoriei: Cetatea Veche de lângă Sântana este una dintre cele mai spectaculoase așezări ale epocii bronzului european, în primul rând pentru că este cea mai mare dintre cele dezvăluite până acum: de aproape cinci ori mai mare decât Cetatea legendarului oraș antic Troia. S-a mai scris în presă despre această descoperire și, cu siguranță, se va mai scrie, dar în data de 12 octombrie, arădenii s-au putut familiariza cu demersurile scoaterii de sub praful istoriei a Cetății și cu ajutorul primului documentar despre fortificația pierdută, realizat de tânăra Flavia Dragoș. 

Flavia are 24 ani, este din Arad, dar născută la Olari și fostă elevă a școlii germane din Sântana până în clasa a cincea. De meserie este video editor, „deci nu regizor”, spune ea, adăugând că „în engleză, s-ar spune film maker, care cuprinde tot”. Și, într-adevăr, realizarea documentarului „Sântana. Cetatea Veche” a cuprins tot în ceea ce o privește. De una singură, cap-coadă, ea a filmat toate cadrele, a făcut interviurile, montajul și animațiile, precum și videoclipurile de promovare. Rezultatul este un documentar atractiv, informativ și foarte bine pus la punct, un lucru admirabil, având în vedere că este primul ei film de lungmetraj. Nu a urmat o școală de profil, este autodidactă și tot ce a învățat în acest domeniu a învățat din pasiune.

Flavia Dragoș a stat de vorbă cu Special Arad, pentru a ne povesti întreaga ei experiență de la situl Cetății Vechi de la Sântana, despre cum a ajuns să realizeze acest documentar, ce a însemnat această muncă, ce ar fi vrut să facă și ce s-a putut face, precum și câte ceva despre planurile ei de viitor în acest domeniu.

– Cum ai ajuns să realizezi acest documentar? A fost inițiativa ta?

– A fost la inițiativa lui dr. Victor Sava (n. red. – coordonatorul proiectului, pe care îl cunoaște din școală, diriginta ei fiind soția arheologului) și a domnului profesor Florin Gogâltan de la Institutul de Arheologie și Istoria Artei din Cluj-Napoca. Ei au vrut să promoveze mai mult descoperirile și situl în sine și Victor, știind că filmez la nunți, botezuri etc., în ianuarie 2022 mi-a propus să facem ceva promovare. Eu am venit cu ideea de documentar, deci un film mai complex. Ei au fost de acord și au fost foarte deschiși, am avut totală libertate. Din ianuarie până în august, când au început săpăturile, m-am documentat, iar în august am început să filmez, cât timp a fost campania de excavare. Din 8 până în 22 septembrie am filmat, după care am luat interviurile, am luat interviu lui Victor Sava, pe sit i-am luat interviu lui Dragoș Diaconescu de la Muzeul Banatului din Timișoara, lui Alexandru Hegyi, geofizician, care se ocupă cu magnetometrie, profesorului Krause de la Universitatea Goethe din Frankfurt și domnului profesor Florin Gogâltan.

Foto: Dani Preda

– Filmările au durat, așadar, cam o lună. Cât a durat după aceea montajul?

– Montajul a durat mai mult, opt-nouă luni, dar nici nu m-am grăbit. Într-adevăr, dacă mă grăbeam, poate nu-mi lua atât, dar eu am făcut și animațiile, am căutat muzica, eu am făcut tot… și asta mi-a luat ceva timp, să și decid din punct de vedere creativ ce și unde să fie.

– Experiență în acest domeniu ai, din câte am înțeles…

– Da, nu sunt chiar picată din cer, ca să zic așa. Într-adevăr, e primul proiect de o asemenea dimensiune, dar am mai lucrat la montaj, la nunți, la videoclipuri publicitare. Experiență am în zona asta, doar că nu neapărat pe partea artistică.

– Ești pasionată de astfel de subiecte? Ce știai despre acest sit înainte?

– Deși sunt din zonă, pun pariu că mulți ca mine nu știu foarte multe despre situl de la Sântana. Norocul meu a fost că îi cunoșteam dinainte, deci știam anumite chestii despre situl de la Sântana. Când au descoperit podeaua lutuită cu decorații, atunci am pus mai multe întrebări lui Victor, dar înainte… nu că nu eram interesată, dar eram într-un alt punct al vieții și nu mă interesa foarte mult arheologia, dar cu descoperirea aceasta și aflând tot mai multe, este fascinant să-ți dai seama că la 5 km de casă ai ditamai sit rămas după o civilizație veche.

Dimensiunea Cetății vechi de la Sântana (captură din teaser-ul documentarului)

– Când ai ajuns acolo, ce impresie ți-a lăsat situl? Era la ce te așteptai?

– N-am avut nicio așteptare. Am fost o singură dată înainte pe sit, când săpau fortificația în 2018-2019. Era o groapă… nu era nimic foarte interesant, dar când am ajuns acolo în timpul campaniei de anul trecut, 2022, și am văzut tot procesul, când au săpat cu excavatorul și cu lopețile foarte finuț fiecare strat până să văd ditamai groapa și ce au găsit înăuntru, într-adevăr, e fascinant. Nu e la ce m-am așteptat, pentru că nu am avut așteptări. Am fost acolo ca un copil mic, care vede pentru prima dată, să zicem, un film… nu știu ce exemplu să dau. Fascinant – e singurul cuvânt cu care pot să-l descriu.

– Au fost și zile în care nu s-a întâmplat mare lucru și chiar te-ai întrebat „ce caut aici”?

– Da, în majoritatea zilelor… dar trebuie spus că e un proces lung „să ajungi la negru”, cum zic ei, adică la nivelul pe care au construit cei din Epoca Bronzului. E un proces lung și, într-adevăr, poate să pară plictisitor. Da, unele zile au fost grele. Eu eram cu ei de dimineața până seara în fiecare zi, de luni până vineri, uneori și sâmbăta. Anumite zile au fost, deci, obositoare… și am mai prins și ploaie, am mai prins și vânt…

– Au fost peripeții în timpul filmărilor? Partea cu ploaia și cu noroiul apare și în documentar…

– Da, s-a blocat mașina la un moment dat, a trebuit să mergem pe jos de la drumul principal până la sit, care nu e un drum foarte plăcut. Am mai uitat drona în mașină și a trebuit să mă întorc… Ploaia înseamnă o mare parte din săpăturile de la Sântana, cum spunea și domnul profesor, „Ne bucurăm de ploile Sântanei”… și devine foarte greu să ajungi la locul respectiv când plouă.

– Și ce se întâmplă în aceste cazuri, se continuă cercetarea inclusiv în ploaie și în noroi?

– În timpul ploii nu, dar după aceea n-ai ce să-i faci… pentru că și ei au un anumit interval, nu pot amâna mult… și atunci sapă în noroi.

– Dar nu se deteriorează astfel situl?

– Se folosesc folii cu care protejează artefactele și săpătura în sine, dar în jurul gropii e noroi, în groapă, noroi.

– Știu că un expert poate să răspundă la această întrebare, dar din ce ai observat tu, cum decurg cercetările, săpăturile? În momentul în care au găsit ceva, cum păstrează intactă acea parte?

– Domnul profesor spunea la conferința de presă și asta am reținut și eu: arheologia este… distructivă. Tot ce sapă, fiecare nivel la care ajung, practic, se distruge. Asta nu a apărut în film, dar după ce s-a terminat campania, au acoperit înapoi totul, pentru că e pe o arie foarte mare și nu poate să rămână descoperit ca alte parcuri arheologice. Când a plouat, au pus niște folii foarte rezistente, mai ales pe podeaua de lut pe care au găsit-o, ca să nu se distrugă din cauza ploii. Dar, într-un fel, inevitabil se distruge prin ce s-a săpat ca să ajungă la concluzii. Asta e o explicație foarte neștiințifică.

– De asemenea, știu că experții implicați pot răspunde la această întrebare, dar poate ai avut această discuție cu ei: care e planul cu acest sit? Este o cercetare pur științifică sau ar putea, pe viitor, să devină o atracție turistică? Are cum, de fapt, să devină un punct turistic?

– Din punctul meu de vedere, ca un simplu privitor, care nu face parte din munca științifică, eu cred că ar putea să devină un loc turistic… dar poate peste vreo 50 de ani. Momentan, ei sunt foarte la început cu săptăurile și cercetările, asta se și spune în documentar. Dar nu știu… având în vedere că e pe un câmp, între Zimand și Sântana, iar pe terenul arabil din jur se lucrează…

Dimensiunea Cetății din Troia, în comparație cu Cetatea de la Sântana (captură din teaser-ul documentarului)

– Terenul este privat?

–  Din câte știu eu, terenul e lucrat de o firmă austriacă, iar terenurile din jur cred că sunt deținute de anumiți oameni din Sântana care le dau în arendă la acea firmă austriacă, dar nu cunosc detaliile, nu pot să răspund la această întrebare. Ca să răspund la întrebarea anterioară, cred că poate să fie un punct turistic, dar cândva în 2080, 2082, poate…

– Au fost momente grele, în timpul filmărilor, în care ai vrut să renunți, în care ți s-a părut că te-ai angajat într-un proiect prea complex?

– Da, la sfârșitul primei săptămâni, am zis „OK, n-o să funcționeze, este greu, nu cred că mai apuc să cuprind tot ce mi-am propus, este foarte multă informație, n-o să reușesc”… Am avut și zile cu 35 de grade, în care stăteam la 2 după-masa în câmp și filmam în timp ce ei săpau, a fost chinuitor psihic și la un moment dat am vrut să renunț, dar mi-a fost prea rușine să zic că mă duc acasă.

– Nu ai simțit că stai în calea arheologilor, că îi incomodezi sau că le îngreunezi munca?

– La început i-am simțit că sunt mai rezervați față de mine, deși studenții și unii arheologi sunt de vârsta mea. A fost o distanță între noi la început, dar asta pentru că nici nu ne cunoșteam foarte bine și știu că tot timpul când apare o cameră de filmat oamenii se intimidează, dar până la urmă atmosfera s-a destins. Partea aceasta, desigur, n-a mai intrat în documentar, dar glumeam, ne-am distrat, ne-am apropiat și am rămas prieteni. Sigur, am încercat tot timpul să nu stau în calea lor, să stau puțin mai la distanță. O singură dată am intrat în groapă ca să filmez mai de aproape și mi-a fost frică să nu calc pe ceva, să deteriorez ceva.

– Care a fost cea mai grea parte a documentarului? Presupun că montajul.

– Da. Neavând această experiență înainte, deci neștiind exact cum să planific lucrurile, când am ajuns la montaj mi-am dat seama câte informații am. Peste 130 de ore de filmare, plus interviurile. Interviul cu Victor Sava, de exemplu, are două ore. Interviul cu domnul profesor Gogâltan are o oră și jumătate. Când mi-am dat seama ce volum de muncă mă așteaptă și mă gândeam cum să fac să nu fie plictisitor, să fie cât mai scurt și cât mai pe înțelesul tuturor, a fost din nou un moment în care m-am întrebat de ce m-am băgat în acest proiect. Deci, da… montajul a fost partea cea grea.

– Te tentează să faci mai multe filme documentare, eventual filme artistice?  

– Dacă ar fi să fac o continuare a acestui documentar, dar cu un buget mai mare, cu reconstituiri, cu simularea asediului… mi-ar plăcea să fac un astfel de documentar artistic. Ce n-a mai intrat în acest documentar, de exemplu, este că au găsit și bile de praștie, iar unul dintre arheologi mi-a arătat cum trăgeau cu praștia, dar din motive tehnice asta n-am mai apucat să filmez. Ar fi fost foarte interesant de văzut asediul, cum s-au produs luptele. Întreaga poveste, de fapt, ar fi mult mai lungă decât ce am reușit să comprim în 48 de minute. Aș putea face trei episoade. Dar ca să răspund la întrebare, da, mi-ar plăcea să fac un documentar mai trainic și mai frumos și mi-ar plăcea să lucrez și pe alte proiecte, nu nepărat documentare.

– Ai fi vrut, inițial, să inserezi în film și reconstituri cu actori, scene de luptă ș.a.m.d.? De ce nu s-a mai făcut?

– Cum spune și Victor Sava în documentar: totul ține de bani. N-am avut bugetul necesar să plătesc actori, să am un studio în care să filmez astfel de scene artistice, într-un mod profesional, nu pe câmp la Sântana… inițial, când am decis să fac un documentar, da, mi-a sărit imediat gândul la documentarele cum se găsesc pe Netflix sau pe National Geographic și Discovery, dar după ce mi-am dat seama care e realitatea, am mai scăzut din ce mi-am propus. Pe scurt: am vrut, dar nu s-a putut.

– Cum s-a ajuns la decizia să fie un documentar de 48 de minute și nu un serial de câteva episoade? Tu ai gândit documentarul în acest fel sau așa ți s-a cerut?

– Cred că am ajuns treptat la concluzia asta, pentru că primul „cut” a avut o oră și jumătate. Însă mi-am dat seama că, neavând scene dramatice de lupte cu toporul sau cu sulița și alte cele, să asculți niște profesioniști vorbind despre un subiect destul de nișat, poate fi destul de greu și obositor… așa că am tot tăiat. L-am mai arătat și lui Victor și m-a sfătuit și el să-l facem cât mai compact, cât mai neplictisitor, ca să trezim interesul. Ăsta e și scopul, până la urmă. Vrem ca oamenii să fie cât mai interesați de Cetatea veche de la Sântana.

– Dar interesul cui vreți să treziți, mai exact?

– Interesul publicului larg…

– Publicul larg, însă, în afară de faptul că aude despre aceste săpături și aceste descoperiri, prea multe nu poate face cu această informație. Mai degrabă decidenții politici, respectiv cei din aparatul administrativ trebuie să fie conștientizați de importanța acestor cercetări, pentru că ei pot finanța continuarea săpăturilor… și am înțeles că, în cazul de față, chiar există un real interes din partea Consiliului Județean și a Primăriei Sântana.

– Zice și dr. Victor Sava în documentar: „răspunsurile nu sunt ale mele. Nu rămân la mine. Sunt ale instituțiilor în care noi activăm și sunt ale omenirii. Ale celor interesați”. Fortificația de la Sântana este relativ necunoscută și pentru cei din jurul orașului, și pentru cei din județ. Prin documentar vrem să aducem povestea Sântanei la cât mai multă lume, să le trezim interesul față de istoria fortificației. Sperăm că, în viitor, cei care au văzut documentarul vor dori să „rămână la curent” cu noile descoperiri și să urmărească pe internet ce se întâmplă. Cât despre autoritățile locale… ei știu deja despre aceste săpături. Primăria din Sântana și CJA susțin acest proiect de câțiva ani. Chiar și în campania din 2022, când filmam, ne-au vizitat și cei de la Primăria Sântana, și cei de la CJA. Domnul profesor Gogâltan vorbește despre asta la sfârsitul documentarului: „treptat, autoritățile locale au înțeles valoarea acestei descoperiri…”, deci cred că ei sunt conștienți de importanța acestui sit și cred că va rămâne așa și în viitor.

– Unde se va găsi documentarul „Sântana. Cetatea Veche”? Va mai fi proiectat la Arad sau în alte orașe, ori se va găsi la un moment dat online, gratuit?

– Gratuit va fi sigur, dar la apariția online încă lucrăm. În rest, nu știu dacă va mai fi proiectat în alte orașe. Eu sper, mi-aș dori, dar la aceste întrebări nu pot răspunde deocamdată, nu știu nimic sigur.

Despre Cetatea Veche de la Sântana – „Troia Aradului”

Situl arheologic situat între Sântana și Zimandu Nou atrage atenția arheologilor și istoricilor din întreaga țară, dar și a unor experți europeni, începând cu topografi austrieci până la un reprezentant al Universității Goethe din Frankfurt (Germania), care face parte din echipa arheologică. Primii experți care au deschis calea spre cercetare au fost arheologii arădeni Egon Dörner și Mircea Rusu, care au stabilit în anul 1952 că vechimea Cetății de lângă Sântana este din Epoca Bronzului, aproximativ din perioada 1450-1250 Î.Hr., iar pe măsura avansării cercetărilor, s-a aflat că dimensiunea așezării antice a fost de-a dreptul impresionantă, întinsă pe o suprafață de cca. 1.300.000 metri pătrați (130 hectare). Dar spre deosebire de Troia, fortificație aproximativ din aceeași perioadă, care a fost construită din piatră, cetatea de la Sântana a fost construită din lemn şi lut.

Cercetările mai ample au început în 2008 și au continuat în 2018/2019 și în 2022. Ca și la Troia, sfârșitul așezării a fost unul violent, din cauza unui asediu devastator. De fapt, cercetătorii sunt de părere acum că cetatea a trecut prin mai multe asedii și a fost chiar reconstruit de câteva ori, iar până nu demult, timp de trei milenii, urmele și rămășițele așezământului antic au rămas ascunse sub pământ.

Echipa arheologică din 2022 a sitului „Sântana – Cetatea Veche” a fost compusă din: Prof. Dr. Florin Gogâltan, Dr. Victor Sava, Prof. Dr. Rudiger Krause, Dr. Dragoș Diaconescu, Dr. Alexandru Hegyi, Cristian Cireap, Daniel Preda, Andrei Mărincean, Vlad Murgu, Oriana Dolog, Alexandra Stache, Alexandru Micu, Mihnea Negoescu, Denis Mereuță, Teodora Călin, Kirsten Scheinberger, Ingo Reiss.