Nu vă așteptați, dragii mei, la politică. Chiar dacă, undeva în spatele emoției generale, sunt preocupat, la fel cu cei mai mulți de pe aici, de ce se va întâmpla în duminica aflată pe drumul temerilor noastre.

Sunt însă de-a dreptul scârbit de așa zisa campanie electorală, de nivelul la care a coborât discursul public al celor prinși de vârtej. Și nu mă refer acum neapărat la politicieni, ci la așa numitul electorat, adică noi toți cei care ne implicăm în politică mai mult prin vorbele și voturile noastre. Sau chiar prin absența de la vot.

Și care ne manifestăm mai nou plenar pe site-urile sociale, la fel cu cei care concurează pentru votul nostru. Acum e vorba de cei doi care se văd urmași ai lui Klaus Johannis la Cotroceni. Nu de alta, dar interimarul nu se pune, nu-i așa? Cu atât mai puțin cu cât Bolojan s-a ferit să fie asociat prea tare cu palatul.

Ei, și cum v-am insinuat deja în titlu, da, de ceva vreme suntem cu toții în pom, iar unii, cei mai dați naibii, cred ei, fac tot posibilul să taie craca pe care stau ceilalți. Ideea comună și de bun simț privind grija pentru pom – simbol al vieții din cele mai vechi timpuri – a dispărut complet, preocuparea tuturor fiind eliminarea celorlați. Și nu e vorba de o eliminare doar simbolică, amenințările care umplu FB și TikTok se referă chiar la eliminarea oarecum concretă.

Acum eu am o vârstă, am văzut destule, cum se spune.

Ajunge să vă spun că m-am născut în anul morții lui Stalin și dacă socotesc bine nu se poate exclude că am fost conceput în bucuria generală izbucnită la auzul veștii. Mi-am făcut școlile în uniformă, cu embleme pe braț, am fost și pionier, am fost și utecist, chiar dacă, de la o vreme, nu mai dădeam doi bani pe prostiile astea. M-am născut într-o familie de gospodari cu pământ, profund jigniți și nemulțumiți de „comuniștii” care le-au luat pământurile. Nu se punea problema să nu-i văd pe aceștia ca pe niște hoți, chiar dacă după o vreme mi-am dat seama că realitatea nu este niciodată albă sau neagră. Dar, oricând, prezintă umflături.

Așa și cu rușii. Bărbații din sat, în frunte cu tatăl meu, aveau o părere mai mult decât nefavorabilă despre ei. Unii au fost în lagăre în Rusia în cele două războaie, iar când, în 1944, au trecut prin sat spre Ungaria, bunica mea, încă tânără și frumoasă, cu soțul plecat, s-a mânjit cu tot felul de chestii și se îmbrăca în zdrențe de babă ca să arate cât mai urâtă și neatractivă, având în vedere ce se spunea despre soldatul sovietic. Tatăl meu, adolescent gata să devină flăcău, a rămas brusc și pe moment desculț, un soldat rus fiind atras irezistibil de cizmele sale noi de piele.

Numai că toate acestea au pălit în momentul în care am ajuns la cărți. Inclusiv la literatura rusă. Am învățat, așadar, foarte repede, să fac diferența dintre ce se spune și ce este sau poate fi. Treaba a devenit și mai complexă după ce, în perioada de maximă libertate în socialismul românesc, cam între 1965-73, am dat de cultura occidentală, de filme, de muzică și chiar de literatura contemporană americană și vest-europeană.

Atunci am realizat de fapt diferența dintre cultură și politică. Dintre civilizație și luptele pentru putere.

După toate astea cred că se poate înțelege ușurarea și bucuria mea la terminarea „epocii de aur”, din Decembrie 1989. Am zis atunci că, indiferent de ce va să vină, voi trăi pe aici liber și onest, având în vedere valorile umane autentice după care am năzuit de la început.

Nu e ceva surpinzător că așteptările mele de atunci nu s-au confirmat pe de-a întregul. Dar, cu toate frustrările din deceniile trecute de atunci, nici prin cap nu mi-ar trece să accept în locul unei societăți libere, democratice, a unei societăți în care drepturile fundamentale ale individului sunt în mare respectate, una asemănătoare celei în care mi-am trăit prima parte a vieții.

Și realizez acum cu oroare că această posibilitate a devenit mai nou realitate. Pentru că – și spun asta pentru cei care nu știu cum a fost viața pe aici înainte de 1989 – ce se întâmplă acum în lupta pentru președinția României poartă în sine posibilitatea revenirii la o societate a puterii de dragul unei elite născute dintr-o propagandă mincinoasă, dar care este foarte bună pentru amețirea celor mai puțin atenți și vigilenți.

Au mai spus-o și alții, nu e o noutate și nu sunt cuvinte mari: duminică alegem între libertate și un trecut întunecat și nedrept, reșapat pe sensibilitatea de acum a celor nemulțumiți. Inclusiv cu noile tehnologii digitale și online, folosite, evident malefic, pentru amețirea celor care nu sunt foarte preocupați de subtilitățile politicii, fiind copleșiți de problemele aproape covârșitoare ale vieții lor de zi cu zi.

Pentru ei spun: da, nu sunt vorbe mari, alegerea fiind liberă, poți alege și răul. Un rău de care la început nu îți dai seama, dar care va deveni evident după ce i-ai adus, liber și nesilit de nimeni, dar amețit de vorbe, la putere pe cei care doar atât așteaptă ca să te arunce în haznaua libertății sfărâmate pregătită cu grijă pentru cei neatenți.

Așa că, mai avem cam trei zile să ne punem pe gânduri și să devenim atenți cu adevărat…

Citește și:

Zeci de organizaţii de presă, inclusiv Special Arad, condamnă percheziţia la domiciliul fotoreporterului Andrei Pungovschi, care a documentat anul trecut comemorarea liderului legionar Corneliu Zelea Codreanu